CULTURA CASTANULUI COMESTIBIL

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RASPÂNDIRE

Importanţă.

    Castanul comestibil este o specie pomicolă şi forestieră, carevalorifică terenurile în pantă, produce fructe bogate în principii nutritive şi lemnde bună calitate.

    Castanele conţin : 52% apă, 4,0% proteine, 2,0% lipide, 40,0%glucide, 2,0% celuloză, sulf, fosfor, sodiu, potasiu, magneziu, calciu, vitamine,aminoacizi etc. (Paglietta şi Bounou s, 1979). Ele se consumă proaspete,coapte sau fierte ca garnituri (piureuri) la diferite preparate : din carne, creme, budinci, sufle ; salată de castane ; castane cu ciuperci ; varză de Bruxelles ;castane confiate, glasate ; în ciocolată, în îngheţată, torturi şi aperitive şi la diferite băuturi răcoritoare. Din făina de castane se prepară: pâine, lipii, sosuri, supe.

   Lemnul se foloseşte pentru confecţionarea parchetului şi mobilei de lux, iar scoarţa pomilor, „gubele” şi frunzele, pentru extragerea ta- ninului necesar înindustria pielăriei şi vopsirii ţesăturilor de lână, mătase şi bumbac.

Origine şi aria de răspândire.

                   Cercetările paleontologice efectuate deGraebner, Ashersoh şi Hegi (citaţi de R. Paglietta şi G.Bounous,1979), ca şi fosilele frunzelor, fructelor şi polenului găsite în diferite zone, audovedit că specii de castan existau

în terţiar în Groenlanda, Alaska, peninsulaScandinavă, în Japonia, Iugoslavia, Austria, Ungaria şi România.

    În perioada post-glaciară, aria castanului s-a restrâns în limita climatului temperat, mai blând.În prezent, zona de cultură a castanului în Europa, se extinde din Portugalia până în Caucaz, din Grecia septentrională până în Suedia meridională, în Asia, dinChina până în Coreea şi Japonia, în America de Nord, din Alabama până în Maine.În America de Sud şi Oceania castanul ocupă zone destul de limitate.

   În România castanul creşte în masive şi pilcuri, pe versanţii sudici ai dealurilor din depresiunea subcarpatică a Olteniei, la Broşteni, Gu- reni, Polovraci, Hobiţa,Horezu, Tismana şi Schitu Crasna, în zona Maramureş : la Baia-Mare, Baia Sprie,Şomcuţa Mare, Tăuţii de Sus, Cio- cârlău, Berchez etc., la altitudini de 200—400m şi în Satu Mare. Grupuri de pomi izolaţi se întâlnesc, de asemenea, în zonele :Caransebeş, Lugoj, Lipova, Arad, Oradea, Şimleul Silvaniei, Zalău, Jibou,Bistriţa, Dej, Târgu-Mureş, Haţeg, Turnu-Severin, Râmnicu-Vâlcea etc.În anul 1988, producţia mondială de castane totaliza 455 519 t din care 317000 t au fost obţinute în Asia, 235 486 t în Europa, 11 200 t în America de Sud, 2500 t în Oceania şi 10 000 t în fosta U.R.S.S.

CULTURA GUTUIULUI

                     IMPORTANŢĂ,  ORIGINE,  ARIE  DE  RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Gutuile constituie o materie primă valoroasă pentru in­dustrializare, datorită însuşirilor superioare : grad ridicat de gelificare ; menţinere a aromei şi a fermităţii pulpei după prelucrare ; aciditatea na­turală plăcută la produsele de confiserie etc.

Cultura gutuiului este mai puţin pretenţioasă, are număr redus de boli şi dăunători, are cerinţe reduse faţă de îngrăşăminte, tăierile sunt mai simple, nefiind nevoie de intervenţii anuale, rărirea fructelor se face mai rar, fructele sunt mai rezistente la recoltare şi transport, iar păstra­rea se face timp de 1—2 luni, cu consum mic de energie. Din aceste motive cheltuielile de producţie sunt cu 20—25% mai reduse faţă de măr şi păr.

Având cea mai tardivă înflorire (luna mai), nu este expus îngheţurilor târzii de primăvară. Nemanifestând fenomenul de alternanţă a rodirii, gu­tuiul este specia pomicolă ce prezintă cea mai mare siguranţă a unor producţii anuale şi ridicate care aduc venituri echivalente cu celelalte specii pomicole.

Gutuiul serveşte ca portaltoi (generativ şi vegetativ) pentru planta­ţiile intensive şi superintensive de păr.

Gutuile sunt plăcute la gust, având o mare valoare nutritivă, datorită compoziţiei chimice : zaharuri (10,1%) ; acizi organici (l,05%) ; protide (0,4%) ; pectide (0,90%) ; tanin (0,31%); lipide (0,50%); săruri de : K (201 mg%), Ca (10 mg%), Mg (8 mg%), Fe (0,60 mg%) etc. (A. Gher- ghi, 1983). În medicina populară fructele şi frunzele se folosesc contra tusei, bolilor de inimă, ficat etc. (V. B u t u r ă, 1979).

Pomul este decorativ prin culoarea galbenă-aurie a fructelor şi su­portă tunsul în garduri (V. P. P e t r o v a, 1987).

Origine şi arie de răspândire. Gutuiul este originar din Caucaz de unde s-a răspândit în Asia Mică, Grecia şi de aici în Europa. Italia se află pe primul loc în Europa cu producţia cea  mai mare de fructe (E. Ba1dini, 1986). La noi în ţară, producţia cea mai mare de gutui se obţine în Ilfov (20%) şi Olt (10%), iar principalele centre de cultură din ţară sunt : Copăceni, Grădinari, Bolintin, Vidra (Ilfov), Podenii-Mari, Podenii-Mici, Valea Călugărească, Gornetu-Cuib şi Mizil (judeţul Prahova), Măcin, Greci, Tulcea (judeţul Tulcea), Moşna, Răducăneni, Comarna (judeţul Iaşi), Huşi (judeţul Vaslui), Runcu, Arceni, Peştişani (judeţul Gorj) (I. Cupcinenco, 1954; Al. Duman, 1955; T. Bordeianu, 1959 ; M. Mitu, 1967).

CULTURA PĂRULUI

  IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Părul intră devreme pe rod, produce mult şi constant,  asigurând un consum de fructe proaspete 8—10 luni. Perele conţin : 8—15% glucide ; 0,14—0,71% substanţe pectice ; 0,24—0,65% proteine brute; 0,12—0,50% acid malic ; 0,06—0,24% substanţe minerale (P, Fe, K, Mg, Mn, Cl, S) ; 3—12 mg% vitamina C, 0,1—0,3% vitamina PP, 0,02—0,04% provitamina A şi 0,01—0,05 vitamina B (I. F. Radu şi colab., 1957). Perele constituie, de asemenea, o materie primă excelentă pentru compoturi, sucuri, fructe deshidratate şi congelate etc.

Prin introducerea în sortiment a unor soiuri valoroase, cu maturarea timpurie a fructelor (ex. : „Trivale") şi cu o durată mai lungă de conser­vare (ex. : „Red Clapp", „Canal Red", „Reimer Red", „Cascade", „Royal Red", „Red Anjou" etc.) a fost extins cu peste 4—5 săptămâni con­sumul proaspăt al fructelor (E1vio Be11ini şi colab., 1986).

Plantaţiile de păr devin neeconomice după circa 25 de ani, când soiu­rile sunt altoite pe gutui şi după 45 de ani, când portaltoiul este franc sau sălbatic.

Origine şi arie de răspândire. Cercetările paleontologice atestă că părul trăia în stare sălbatică în Asia Centrală şi cu 4 000 ani î.e.n. în Iran şi Caucaz. O dată cu migraţia popoarelor părul a început să fie extins în Extremul Orient şi în Imperiul Roman, unde Teofrast, Cato, Varo, Columella şi Pliniu Cel Bătrân amintesc în scrierile lor de soiuri de păr obţinute prin selecţie naturală. Din Bazinul mediteranean părul a pătruns în Franţa, Belgia, Anglia şi Germania, unde au fost create valoroase soiuri de pere, unele menţinute şi astăzi în sortiment. În Ame­rica de Nord şi în Canada părul a fost introdus în a doua jumătate a secolului XVI, iar în Austria, America de Sud şi Africa a început să fie cultivat spre sfârşitul secolului XIX. 

 Extinderea arealului de cultură a părului în zonele calde a devenit posibilă o dată cu crearea soiurilor rezistente la temperaturile foarte ridicate din timpul

 verii şi cu cerinţe minime la frig în sezonul de iarnă (ex. : soiul „Le Cont").                         

        Din Anuarul Statistic — F.A.O. pe 1988, producţia mondială de pere în anii 1985—1987 a fost de 9,48 milioane tone. Principalele ţări produ­cătoare de pere sunt : China, Italia, S.U.A., fosta U.R.S.S., Japonia, Spa­nia, Franţa etc. România ocupă locul 18.

Sortimentul mondial de soiuri se bazează, în principal, pe „Williams", „Passe Crassane", „Conference", „Beurré Bosc", „Dr. J. Guyot", „Doyenné du Comice" şi „Abatele Fetel" şi, în secundar, pe „Beurré d'Anjou", „Packam's Triumph" etc. Soiul „Williams" are o pondere de 70% în S.U.A., 45% în Africa de Sud, 30% în Australia şi 20% în Europa. Soiul „Passe Crassane" realizează 30% din producţia de pere a Italiei, iar „Confe­rence" 80% din producţia de pere a Angliei.

Există, în prezent, intense preocupări (în S.U.A., Franţa, Italia) pen­tru diversificarea sortimentului de pere prin introducerea soiurilor cu fructul roşu şi a unor soiuri asiatice de mare producţie, cum sunt : „Nijisseiki", „Chojoura", „Seuri", „Seigyoku" şi „Ya-li" (S. Sansavini_, 1987).

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

2. Lucrări de întreţinere a pomilor şi arbuştilor fructiferi

2.1. Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Numărul organismelor dăunătoare care afectează într-un fel sau altul, sănătatea şi
productivitatea pomilor este foarte mare. Diferiţi viruşi, bacterii, ciuperci parazite, insecte,
păianjeni, viermi, rozătoare, păsări, etc. se hrănesc şi cresc pe anumite organe ale pomilor.
Lupta cu bolile şi dăunătorii pomilor trebuie dusă permanent pe parcursul întregului an şi cu 

 

Omizitul pomilor constă în adunarea şi arderea cuiburilor de omizi din frunzele uscate, fixate sau atârnarea de ramuri, reducând substanţial atacul omizilor, primăvara;

Adunarea şi distrugerea fructelor mumificate contribuie foarte mult la reducerea atacului
unor ciuperci şi bacterii, care provoacă putrezirea fructelor, ciuruirea frunzelor şi altor boli;

Tăierea şi arderea ramurilor uscate  este o lucarare de igienă, prin care se distrug numeroşi dăunători care se găsesc pe scoarţă (păduchi ţeştoşi, ouă de acarieni şi insecte etc.), unii dăunători din interiorul lemnului (carii, sfrederitorul ramurilor etc.), precum şi o serie de ciuperci şi bacterii;

Răuirea scoarţei, trunchiului şi ramurilor groase   are ca efect îndepărtarea unei întregi serii de dăunători aflaţi pe scoarţă sau în crăpăturile acesteia ca ouă, larve, pupe sau adulţi. Răzuirea se face cu perii de sârmă, iar resturile se distrug imediat prin ardere;

Văruitul trunchiului, în afară de efectul frumos pe care-l au pomii văruiţi şi de protecţia scoarţei de „arsurile de iarnă”, are un rol deosebit în distrugerea unor specii de ciuperci parazite, ouă de insecte şi alţi dăunători. Deşi oamenii văruiesc pomii primăvara, lucrarea respectivă, făcută toamna, are un efect mai mare, mai complet;

Aceste lucrări pot fi aplicate cu uşurinţă în plantaţiile pomicole de mici dimensiuni (sub 1,0

ha)

Săpatul solului în jurul tulpinilor şi aratul întregii suprafeţe ocupată de pomi, la începutul toamnei, este o lucrare hotărâtoare pentru creşterea şi rodirea pomilor. O serie de insecte, ouăle sau pupele lor, care şi-au găsit adăpost în sol, sunt scoase la suprafaţă şi degeră în cursul iernii. De asemenea, aerul şi apa pătrund uşor la rădăcini, contribuind la procesele de extragere şi prelucare a substanţelor nutritive, de care au nevoie pomii.

Măsurile menţionete mai sus nu sunt suficiente şi trebuie completate cu măsuri de combatere chimică.care trebuie însoţite de măsuri agrotehnice, cea mai importantă fiind lucrarea solului din livadă, săpatul manual sau arătura adâncă de toamnă, prin care se încorporează şi se distrug pupăriile insectei, reducându-se, astfel, rezerva biologică pentru următorul an de vegetaţie.