POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

CAPITOLUL II. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR

1. Alegerea şi pregătirea terenului

1.1. Alegerea terenului

Amplasrea plantaţiilor se face în zonele destinate pomiculturii. Pentru o alegere

corectă a locului de plantare a unei specii trebuie respectate cu stricteţe, condiţiile de microzonare.

Noile plantaţii se vor realiza numai în acele zone, bazine şi centre de cultură unde specia sau soiul vor întâlni maximum de condiţii naturale pentru creştere şi rodire:

- se vor alege terenurile cu soluri fertile, de preferat cu textura mijloci, lutoasă, luto-

nisipoasă şi chiar nisipoasă, permeabile, mijlocii până la profunde, cu pH cuprins între 4,7 şi 9,3;

- din punct de vedere al pantei sunt foarte bune terenurile cu panta uşoară 3-6% ce permit

o bună întreţinere a solului cât şi un transport uşor al fructelor ;

- livezile de pomi pot fi amplasate în condiţii bune şi pe terenul cu panta de 6-12%, cu

orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi chiar pante până la 18-20%, cu condiţia ca acestea să fie uniforme;

- condiţia prioritară la înfiinţarea unei livezi o constituie sursa de apă necesară la stropiri şi

la udatul pomilor, mai ales în zonele cu precipitaţii reduse în timpul anului;

- se va căuta ca zona respectivă să fie ferită pe cât posibil de brumele târzii de primăvară

şi îngheţurile timpurii de iarnă;

- trebuie de avut în vedere, ca în pomicultură greşelile mari se manifestă după 4-5 ani de

plantare, atunci când pe remedieri este prea târziu;

- sunt excluse de la plantare, terenurile excesiv de umede şi fără drenaj, ca şi cele cu

nivel freatic sub 1,5 m.

- plantaţiile de pomi pot fi de interes industrial (ferme de peste 2-5 ha -la 100-200 ha) şi

de interes familial (0,1-1,0 ha).

Pentru livezile de măr şi prun care se pretează în sisteme de cultură moderne se vor prefera în primul rând terenurile cu soluri fertile, mecanizabile sau cu posibilităţi certe de îmbunătăţire a proprietăţilor agro-productive. Asigurarea apei necesare pentru stropiri, cât şi pentru irigaţii, sunt condiţii indispensabile plantaţiilor, îndeosebi pentru cele de dimensiunea unei ferme sau microferme pomicole.

Terenul destinat plantării pomilor la micii producători poate fi în incinta gospodăriilor sau în afara acestora.

În incinta gospodăriei pe spaţii reduse ca suprafaţă se pot planta, de preferinţă, pomi de talie mică, altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă.

În afara perimetrului construibil se pot organiza plantaţii pomicole în masiv înfiinţate după
tehnica modernă, cu posibilitatea mecanizării lucrărilor specifice pomiculturii.
În cazul în care nu toate terenurile dispun de condiţii corespunzătoare şi posibilităţi de
mecanizare, pentru mărirea capacităţii de producţie sunt necesare măsuri care constau din:

- executarea de drenaje, când nivelul apei freatice este la mică adâncime sau există

porţiuni de băltiri sau infiltraţii de apă;

- crearea unor canale colectoare în zone cu precipitaţii abundente şi cu pericol de

inundare;

- executarea de lucrări antierozionale, pe terenurile în pantă, dar supuse erodării;

- pe terenurile în pantă pot fi executate terase individuale cu diametru de 2-3 cm.

Solurile uşoare, nisipo-lutoase şi luto-nisipoase sunt favorabile pentru cultura căpşunului,
solurile lutoase şi luto-argiloase nu sunt favorabile pentru cultura pomilor, cele mai bune soluri.

sunt cernoziomurile, bogate în humus, solurile brun-roşcate de pădure. Pe solurile mai puţin fertile, se recomandă utilizarea unei culturi premergătoare (lucerna) care fertilizează natural terenul. Solurile trebuie să fie permeabile pentru a se evita băltirea apei, pânza de apă freatică trebuie să fie la peste 2-3 m adâncime.

Reacţia solului este de preferat să fie neutră, slab acidă sau slab alcalină, cu pH-ul cuprins între 5-8, terenurile vor fi expuse la soare, orientarea preferată a rândurilor fiind N-S, se vor evita expoziţiile nordice. Nu se recomandă plantarea în văile înguste, cu curenţi de aer, precum şi zonele cu frecvente îngheţuri târzii de primăvară. În zonele cu frecvenţă mare a vânturilor sunt obligatorii perdelele de protecţie cu arbori înalţi (stejar, frasin, arţar, salcâm), de nuci în combinaţie cu specii de talie mai redusă (alun sau alţi arbuşti).

1.2. Zonarea speciilor pomicole

Zonarea se va face în funcţie de pretenţiile fiecărei specii şi chiar a soiurilor faţă de lumină şi căldură, precum şi de rezistenţa la geruri, oscilaţii de temperatură şi alte accidente climatice. Speciile: măr, păr, gutui, prun, cireş, vişin, se pot cultiva în zona dealurilor subcarpatice, în zonele calde de câmpie se vor planta mai ales: cais, piersic, nectarin, migdal, fără a exclude celelalte specii, în zonele înalte şi reci se pot cultiva doar arbuştii fructiferi, cu completarea deficitului de apă. Deşi în cadrul tuturor speciilor s-au creat soiuri autocompatibile, se recomandă folosirea a cel puţin 2-3 soiuri, pentru o mai bună polenizare. Este recomandat ca soiurile să fie amplasate în funcţie de epoca de coacere, astfel încât să fie uşurate tratamentele fitosanitare, irigarea şi recoltarea.

Având la bază lucrările de zonare şi microzonare, dezvoltarea pomiculturii în ultimii 20-25 de
ani a fost concentrată în cele mai favorabile zone, astfel sub aspectul suprafeţelor şi a
numărului total de pomi cultivati, cele mai mari concentrări s-au realizat în judeţele din zona
subcarpatică a Olteniei şi Munteniei, mai ales în judeţele Argeş, Vâlcea, Prahova, Buzău,
Dâmboviţa, Olt şi Dolj. Mai nou au apărut noi amplasamente pomicole în Câmpia Română.

De asemenea trebuie pusă în evidenţă şi concentrarea realizată în partea de nord-est a Transilvaniei (judeţele Bistriţa Năsăud, Sălaj, Satu - Mare, Maramureş şi Bihor).

Pe specii, zonarea culturii se prezintă astfel:

- Mărul - în zona subcarpatică meridională ( Argeş, Vâlcea, Dâmboviţa, Prahova), în nordvestul ţării (Bistriţa, Maramureş, Sălaj, Cluj, Satu-Mare, Bihor) şi în nordul Moldovei : conditţi bune pentru cultură gaseşte şi în judeţele: Mureş, Sibiu, Bacău, Iaşi, Buzău, Dolj, Caraş Severin, Timişoara şi Arad, precum şi Hunedoara, Alba, Gorj, Mehedinţi, Olt, Braşov, Harghita, Botoşani, Vaslui şi Vrancea; în celalalte judeţe cultura mărului este slab reprezentată, dar întâlneşte condiţii dintre cele mai favorabile (Ilfov, Giurgiu, Călăraşi). Se consideră că cele mai favorabile pentru cultura mărului zonele cu temperatura medie anuală de 8-9°C şi cu 700-800 mm precipitaţii anuale.

- Părul - deşi este mult mai slab reprezentat în cultura, cele mai favorabile zone sunt
acelea în care temperatura maximă în lunile iulie şi august este de 24-26°C, iar media
temperaturii minime din luna iulie este de 10-12 °C, cultura este cantonată în judeţele Argeş,
Prahova, Buzău, Dâmboviţa, Vâlcea, Dolj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timişoara, Arad, Bihor,
precum şi în judeţele din nord-est Neamţ, Bacău, Suceava, Botoşani, Iaşi şi în centrul ţării,
judeţul Mureş.

- Prunul - desi este bine reprezentat în majoritatea zonelor ţării, el dă cele mai bune rezultate în zonele cu temperatura medie anuala 9-10 °C şi cu precipitaţii de peste 650-700 mm anual, zonele de cultură sunt : Argeş, Vâlcea, Olt, Prahova, Buzău, Caraş Severin, Hunedoara, Dâmboviţa, Mehedinţi, Arad, Bihor, Cluj s.a.

- Cireşul si vişinul se întâlnesc pe toate formele de relief, cea mai mare pondere o deţin

judeţele : Iaşi, Vaslui, Botoşani, Bacău, Neamţ, Vrancea, precum şi Argeş, Giurgiu şi Dolj.

- Caisul este specia cea mai pretenţioasă faţă de factorii climatici şi mai ales faţă de temperatură. Zonele cele mai favorabile sunt în sudul ţării ( Dolj, Giurgiu, Călăraşi, Constanţa, Ialomiţa, Tulcea, Olt, Teleorman) şi partea de vest (Bihor, Arad).

- Piersicul - se cultivă în zonele de sud şi vest ale ţării, în judeţele Dolj, Constanta,
Giurgiu, Olt, Mehedinţi, zona Bucureştiului, precum şi judeţele Bihor, Satu Mare, Arad,
Timişoara.

- Celalalte specii pomicole cum sunt: nucul, alunul, castanul, arbuştii fructiferi şi căpşunul
sunt reprezentate pe întreg cuprinsul ţării, cu anumite concentrări în unele microzone ( exp.
nucul în zona Tg.Jiu şi Geoagiu, Vâlcea, Bacău, castanul în zona Gorj şi Baia Mare, Vâlcea,
alunul ( zona Olteniei, Muntenia, Banat, Maramureş, Dobrogea) căpşunul în Satu Mare, Olt,
Vâlcea etc.)

1.3. Pregătirea terenului

Pentru plantarea pomilor, pregătirea terenului constă din defrişare, modelare, timp de pauză (dacă este cazul), fertilizare şi desfundare.

Defrişarea se face în cazul când se înfiinţează plantaţii pe locul ocupat de vechile plantaţii pomicole sau de vegetaţie forestieră. La plantarea imediată după defrişarea unei livezi vechi este recomandat să nu se planteze aceeaşi specie. Lucrarea de defrişare se execută cu ajutorul tractoarelor grele dotate cu instalaţii speciale pentru extirparea totală a rădăcinilor groase şi adunatul lor, sau după posibilităţi, cu alte mijloace.

Modelarea terenului este obligatorie şi se execută în aşa fel încât să nu existe băltiri de
apă care influienţează negativ asupra vegetaţiei pomilor.Un teren bine modelat uşurează mult
şi asigură efectuarea celorlalte lucrări tehnologice: deplasarea pompelor de stropit, aşezarea
şi manipularea lăzilor şi a containerelor, cositul sau tocatul ierburilor etc. Lucrarea se execută
imediat după defrişare şi se evită mişcarea unui volum prea mare de sol, care ar ajunge pe
unele porţiuni de teren nivelat la roca-mamă.În situaţia când prin nivelare a rămas la
suprafaţă un sol mai sărac în elemente nutritive, se recomandă cultivarea cu leguminoase
furajere în amestec cu ierburi perene şi apoi fie plantarea pomilor după 2-3 ani, fie o fertilizare
puternică.

Efectele oboselii solului

Efectele cele mai păgubitoare sunt semnalate în special în cazul replantării pe acelaşi teren a speciilor: măr, cireş, piersic; simptome mai puţin evidente sunt semnalate în cazul replantării pe acelaşi teren a speciilor: prun, păr, căpşuni. În urma defrişării vechilor plantaţii şi a desfundării terenului, se recomandă scoaterea şi strângerea rădăcinilor care pot să constituie sursă de infecţie pentru noile plante. Practicarea timp 2-3 ani a unor culturi agricole, pentru refacerea structurii şi a fertilităţii solului, cât şi pentru a stinge focarele unor boli virotice, bacteriene, fungice, etc, este de preferat când este posibil.

Desfundarea asigură afânarea structurilor inferioare mai compacte şi cele gleice
impermeabile şi totodată cu această lucrare se încorporează îngrăşămintele organice în
adâncime. Adâncimea optimă de desfundare este de 60-70 cm. Cu cât solul este mai greu cu
atât este nevoie de o mobilizare mai adâncă. Desfundatul se execută mecanizat cu ajutorul
plugurilor şi tractoarelor speciale pentru livezile intensive şi superintensive, pe suprafeţe mai
mari. Perioada optimă de executare a lucrărilor de desfundare este: în cazul terenurilor libere,

iunie - august; în cazul celor ocupate de culturi premergătoare, iulie - septembrie. Perioada de desfundare trebuie să asigure aşezarea solului şi acumularea unei umidităţi corespunzătoare din ploi, precum şi executarea în condiţii optime a celorlalte lucrări premergătoare plantării ( nivelarea, pichetarea, executarea gropilor).

Înainte de pichetare şi plantarea propriu-zisă, se impune executarea lucrării de nivelare de suprafaţă , prin care se urmăreşte eliminarea denivelărilor rezultate în urma desfundării, inclusiv a şanţului rezultat de la ultima brazdă a plugului. Lucrarea se execută de regulă cu discul şi cu cât este mai bine executată, cu atât mai uşor se vor executa pichetarea, alinierea pomilor pe rând şi lucrările ulterioare de exploatare a plantaţiei.

Îmbunătăţirea proprietăţilor chimice are ca scop modificarea reacţiei solurilor puternic acide cu pH sub 5,0 prin administrarea de amendamente calcaroase în doze de cel puţin 5 t/ha (pe bază de analiză). Excepţie face terenul destinat culturii afinului.

Îmbunătăţirea stării de aprovizionare cu fosfor şi potasiu pe toată adâncimea de răspândire a sistemului radicular se realizează prin administrarea unor cantităţi corespunzătoare de îngrăşăminte, odată cu desfundatul (de preferat pe baza unui studiu agro-chimic realizat de o instituţie de specialitate).

Fertilizarea de fond cu îngrăşăminte organice şi minerale se aplică pe întreaga suprafaţă
la înfiinţarea plantaţiilor intensive şi superintensive şi la groapă pentru pomii plantaţi la
distanţe mai mari. Orientativ, la înfiinţarea plantaţiilor, pentru un ha se administrează pe soluri
cu fertilitate mijlocie 50-60 tone gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat şi sare potasică.

Cantitatea de îngrăşăminte chimice, organice şi amendamente se împrăştie în mod
uniform pe terenul nivelat pe toată suprafaţa şi se încorporează în sol prin lucrarea de
desfundare. Dacă terenul nu se desfundă peste tot, gropile de plantare se fac cât mai mari
(1,0/1,0/0,6 m) în aceeaşi perioadă recomandată pentru desfundat. Cantitatea de

îngrăşăminte organice este de 15-20 kg pentru fiecare groapă, şi câte 150-200 g superfosfat şi sare potasică, care se amestecă cu pământul de plantare la fiecare pom.
Va urma mărunţirea solului prin discuire, nivelarea terenului apoi mărunţirea şi tasarea solului cu combinatorul, după plantare.

Ca dimensionare, exploataţia pomicolă devine rentabilă începând de la 1 ha şi până la 20

-30 ha, chiar şi mai mult.

1.4. Parcelarea terenului

În vederea uşurării lucrărilor de întreţinere din livadă, a recoltării şi transportului fructelor, terenul se împarte în parcele. Parcelele sunt necesare la suprafeţele de peste 5 ha sau când sunt cultivate mai multe specii.

Trebuie reţinut faptul că, la plantare, atât cât este posibil, lungimea rândurilor de pomi să fie orientată pe direcţia nord-sud pentru a asigura o cantitate mare de lumină pe tot timpul zilei, întregii plantaţii şi a evita fenomenul de umbrire. În cazul terenurilor în pantă, orientarea rândurilor se va face de-a lungul curbelor de nivel, pentru a evita degradarea solului.

Forma unei parcele este de regulă dreptunghiulară iar lăţimea reprezintă aproximativ jumătate din lungimea acesteia. În vederea transportului fructelor şi nu numai, trebuie avută în vedere amenajarea de drumuri, de preferat perpendiculare pe lungimea parcelelor.

La parcelarea terenului trebuie avut în vedere şi stabilirea locurilor unde se va depozita producţia în aşa numitele construcţii de producţie. Odată cu parcelarea terenului, trebuie avut în vedere şi împrejmuirea viitoarei livezi.

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

2. Organele pomilor şi funcţiile acestora

Pomicultorul este interesat de cunoaşterea organelor pomilor pentru ca intervenţiile sale asupra acestora să nu se facă la întâmplare ci în cunoştinţă de cauză: toate lucrările agrotehnice pot fi astfel aplicate raţional, având ca efect creşterea şi fructificarea echilibrată a pomilor şi în final obţinerea de producţii mari şi fructe de calitate.

Organele pomilor se împart în două categorii:

- organe vegetative: rădăcina, tulpina, ramurile, mugurii şi frunzele;

- organe reproductive: florile, fructele,

seminţele.

Fig. Organele principale ale unui pom:

a- rădăcini verticale;

b- rădăcini orizontale;

c- coletul; d- trunchiul;

e- axul coroanei;

f-săgeata; g- ramură de schelet;
h- ramură de semischelet;

2.1 Rădăcina

Sistemul radicular al pomilor altoiţi este constituit de fapt din rădăcinile portaltoiului, fiind alcătuit din:

- rădăcini de schelet puternice, cu rol principal în fixarea pomului de sol, conducerea

sevei şi depozitarea substanţelor de rezervă;

6

- rădăcini de semischelet sunt ramificaţii de ordin superior, de dimensiuni mai mici, cu

acelaşi rol ca cele de schelet;

- rădăcini fibroase sau tranzitorii, inserate pe rădăcini de semischelet, sunt purtătoare de

rădăcini absorbante;

- rădăcini absorbante, sunt cele mai tinere, au culoare albă, 1mm în grosime, 3,5 mm în

lungime, se regenerează permanent, fiind practic vârful de creştere şi dezvoltare al sistemului radicular. Sunt purtătoare ale perişorilor absorbanţi care sunt practic prelungiri ale celulelor epidermice din zona piliferă, foarte numeroşi. Aproape întreaga cantitate de apă şi săruri minerale necesare funcţiilor metabolice este preluată de către pomi prin perişorii absorbanţi.

Amplasarea în sol a sistemului radicular

Este elementul cel mai important pe care cultivatorul trebuie să-l cunoască, pe această bază urmând a se aplica corect lucrările solului, fertilizarea, udarea etc.
De exemplu, la un măr în vârstă de 15 ani altoit pe sălbatic, rădăcinile pătrund în sol până la adâncimea de 1,6 m. Pe orizontală, ultimile ramificaţii s-au găsit la distanţa de 6 m de trunchiul pomului, depăşind de 2 ori raza proiecţiei coroanei pomilor. Masa mare a rădăcinilor subţiri însă (cu diametrul de 0 - 4 mm), care sunt în directă corelaţie cu perii absorbanţi se află la adâncimea de 18 - 60 cm, reprezentând 58,2% din masa totală a rădăcinilor. Pe orizontală, 76,6% din masa rădăcinilor subţiri se află sub proiecţia coroanei atingând un maximum cantitativ în raza de 1,5 - 2 m, de la trunchi, cu excepţia arbuştilor fructiferi şi a plantelor altoite pe portaltoi cu vigoare redusă.

2.2. Tulpina

Tulpina este partea aeriană fiind alcătuită din: trunchi, ramuri, muguri, frunze (organe vegetative) şi flori, fructe şi seminţe (ca organe reproductive).

Trunchiul este partea aeriană ce se găseşte între nivelul solului ( punctul de altoire sau colet) şi ramificaţiile primului etaj al coroanei.

Ramurile sunt:

- vegetative de schelet ( şarpante, semişarpante) şi semischelet;

- de rod sau fructificare care sunt diferite în funcţie de specie.

Ramurile de rod la speciile sâmburoase (cais, prun, cireş şi vişin) sunt:

- ramuri mixte

- ramuri buchet

- salbă

- pleată

Ramurile mixte poartă un mugur vegetativ normal în vârf, iar lateral muguri florali şi
vegetativi, aşezaţi fie solitari pe noduri (cireş), dar de cele mai multe ori asociaţi pe nod,

florali şi vegetativi, constituind grupurile de muguri caracteristice prunului, caisului, piersicului
(fig. 2).

La piersic, ramurile mixte sunt lungi de 25-60-70 cm şi poartă pe noduri totdeauna grupuri
din 3 muguri care pot fi: toţi florali, cel din mijloc vegetativ şi cei laterali florali sau unul lateral
floral şi ceilalţi vegetativi. La baza ramurii se găsesc 1-2-3 muguri vegetativi slab dezvoltaţi
(fig 3) care pot evolua dacă ramura se scurtează, dacă se arcuieşte sau dacă se fac operaţii
în verde.

7

Ramurile mixte ale piersicului asigură fructe de calitate numai în primul an de formare a lor, motiv pentru care se elimină prin tăiere după prima fructificare, înlocuindu-se cu altele nou formate pe ramurile de schelet şi semischelet.

Prunul şi caisul formează ramuri mixte lungi de 7-20 cm, cu grupuri de 2-3 muguri de rod la prun şi 5-6-8 la cais, în majoritate florali (fig. 3). Sunt ramuri de bază pentru fructificarea acestor specii şi asigură fructe de calitate, chiar după ramificări multiple, 4-6 ani.

Ramura mixtă la cireş şi vişin, lungă de 7-30 cm, chiar mai lungă la unele soiuri, are particularitatea că pe nod se formează un singur mugur de obicei floral; mai rar se întâlnesc axilar şi muguri vegetativi. Ca atare, ramifică puţin sau chiar deloc. Evoluează în acest caz numai prin mugurele vegetativ din vârf, făcând imposibilă regenerarea.

Ramurile buchet, numite şi buchete de mai, deoarece în această lună sunt deja conturate morfologic la unele specii. Ele poartă un singur mugur vegetativ în vârf, iar axilar în jurul acestuia strâns grupaţi (la cireş, vişin, prun şi piersic) sau mai deşiraţi (cais) sau 3-7 muguri florali (fig.4). La unele specii pot fi axilari şi câte 1-2 muguri vegetativi, care conduc la ramuri buchet ramificate (prun, cais). În general, buchetele de mai sunt ramuri foarte scurte, 1-12 cm şi au o durată de viaţă variabilă cu specia şi soiul de la 1-2 ani până la 10-12 ani. Evoluând numai prin mugurele vegetativ, neavând nici o rezervă laterală de muguri vegetativi, ramurile buchet nu pot fi regenerate prin tăieri.

Durata economică a ramurilor buchet la prun şi cais este relativ scurtă, 3-4 ani.

Ramurile salbă poartă în vârf un mugur vegetativ, iar lateral numai muguri florali; foarte rar
se pot întâlni în poziţie axilară 1 - 2 muguri vegetativi. Sunt foarte subţiri, cu lungimi de 15-60
cm. Sub greutatea frunzelor şi a fructelor se arcuiesc, se degarnisesc total, rămânând să
evolueze numai prin mugurele terminal. Nu pot fi regenerate prin tăieri, decât 1-2 muguri
vegetativi care, de obicei în anul următor evoluează în buchete de mai. La piersic sunt în
număr restâns de regulă şi o durată de viaţă economică de 1-2 an, iar fructele sunt de calitate
mediocră. Din aceste motive, dacă fructificarea este asigurată de ramurile mixte, ramurile
salbă se suprimă.

Pleata este o ramură de organizare morfologică identică cu salba şi se întâlneşte la
numeroase soiuri de vişin, unde aceste ramuri sunt foarte numeroase, constituind baza
fructificării. Durata economică poate fi de 5-7 ani, dar alungindu-se an de an provoacă o
puternică îndesire a coroanelor. Ca şi salba la piersic, pleata nu poate fi regenerată decât rar
prin tăieri (fig. 5).

Ramurile de rod la speciile seminţoase (fig. 6)

- pintenul (ramură prefloriferă) are 1-3 cm lungime şi poartă în vârf un singur mugure vegetativ, fără muguri axilari evidenţi. În 1-2 ani evoluează în ţepuşă;

- smiceaua (ramură) prefloriferă) are 15 -20 cm lungime, poartă muguri vegetativi axilari

şi mugur terminal de asemenea vegetativ şi evoluează în nuieluţă sau mlădiţă;

- ţepuşa , ramură de rod propriu-zisă, de 1-10 cm lungime, cu mugur florifer (mixt) în vârf;

- nuieluşa - 15 - 30 cm lungime, poartă un singure mugur de rod în vârf, restul mugurilor

rămânând vegetativi ;

- mlădiţa are aceleaşi caracteristici ca nuieluşa, având în plus faţă de aceasta muguri de

rod axilari, amplasaţi de la vârf către bază;

- vatra de rod este o formaţiune realizată din ramificarea burselor purtătoare de pinteni şi

ţepuşe care se extinde anual şi care trebuie regenerată periodic;

- bursa-pungă, o formaţiune de 1-1,5 cm lungime, constituie îngroşarea bazei

inflorescenţei pe care cresc şi se formează fructele iar lateral alături de fructe, se formează 1-

2 muguri din care iau naştere noi ramuri fructifere, motiv pentru care mai sunt denumite punţi

de rod.

8

2.3. Frunza

Este organul cu cea mai mare importanţă în creşterea, dezvoltarea şi fructificarea
pomului. În frunză au loc cele mai importante procese biochimice şi fiziologice pentru viaţă,
iar structura anatomică este extrem de complexă, fiind purtătoarea unor substanţe specifice
(clorofilă) importante pentru principala sa funcţie, fotosinteza, proces în care cu ajutorul
luminii solare şi în prezenţa clorofilei, substanţele organice, apa, sărurile minerale şi bioxidul
de carbon sunt transformate în substanţe organice primare (glucoza), care prin transformări
ulterioare realizează toată gama de substanţe organice (glucide, lipide, proteine).

Pentru asigurarea condiţiilor de realizare a fotosintezei în limite optime, în beneficiul deopotrivă al pomului, dar şi al pomicultorului, aparatul foliar trebuie menţinut într-o perfectă stare de sănătate, menţinerea frunzişului în integritatea sa, realizându-se prin măsurile de fitoprotecţie pe care pomicultorul trebuie să le cunoască.

De reţinut este faptul că, „porţile de intrare” în mezofilul frunzei al numeroaselor boli se fac prin stomate, acestea găsindu-se pe partea inferioară a frunzei, de unde necesitatea ca la efectuarea tratamentelor soluţiile să acopere cu prioritate această zonă.

2.4. Muguri - Floarea - Fructul

Pentru a interveni eficace în constatarea numeroaselor boli şi insecte care atacă aceste organe în diferite stadii, este necesar să se cunoască dinamica, fazele creşterii şi dezvoltării (fenofazele), începând din primăvară.

La înflorire, odată cu maturarea staminelor, acestea eliberează polenul care, prin transfer pe stigmatele florii, realizează polenizarea. Agenţii polenizatori sunt reprezentaţi de insecte, între care rolul dominat revine albinelor. Polenizarea este urmată de fecundarea ovulelor de către gametul mascul, purtat către ovul de tubul polinic.

La plantele unisexuate dioice ca nucul, alunul şi castanul polenizarea se face cu
ajutorul vântului (anemofilă) şi de aceea este foarte important să se aleagă corect soiurile
polenizate.

Polenizarea, fecundarea şi legarea fructelor sunt influenţate de factorii naturali, în sensul că
vremea însorită, cu temperaturi de peste 15 ºC, zilele lipsite de vânt, favorizează zborul
albinelor, secreţia sucului zaharat pe stigmate, germinarea polenului şi dezvoltarea tubului
polinic.

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

CAPITOLUL I. GENERALITĂŢI

1. Cerinţele pomilor faţă de condiţiile de mediu

Cerinţele pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de factorii de mediu variază foarte mult în

raport cu specia, soiul şi portaltoiul, vârsta pomilor, faza de vegetaţie sau repaus, prezenţa

sau absenţa rodului,etc.

Creşterea şi fructificarea pomilor au loc sub influenţa a două categorii de factori:

ereditari şi ecologici.

Factorii ecologici cu efect direct asupra creşterii şi fructificării sunt grupaţi in mai multe

categorii:

- factori climatici: lumina, temperatura, apa şi aerul;

- factori edafici ( pedologici ), care cuprind proprietăţile fizico-chimice ale solului, gradul

de asigurare al acestuia cu substatanţe nutritive, apă, aer şi activitatea microbiologică ;

- factori organici;

- factori biotici.

1.1. Cerinţele faţă de lumină. Rolul luminii în viaţa pomilor este foarte important,

deoarece în prezenţa ei, are loc procesul de fotosinteză.

Lumina condiţionează viteza de creştere şi de formare a organelor aeriene ale plantei,

influenţează respiraţia şi transpiraţia frunzelor şi determină direcţia de creştere a lăstarilor.

Cerinţele speciilor pomicole faţă de lumină sunt diferite. Mai puţin pretenţioşi sunt arbuştii

fructiferi: zmeurul, coacăzul şi agrişul. Cei mai pretenţioşi faţă de lumină sunt : nucul,

piersicul, cireşul şi caisul. Mărul, părul, prunul, şi vişinul ocupă o poziţie intermediară între

primele două grupe.

Lumina, măsurată sub aspectul intensităţii (număr de lucşi) cât şi a duratei acesteia

(număr de ore de strălucire a soarelui ) este, pentru ţara noastră, suficientă pentru cerinţele

tuturor speciilor pomicole cultivate, cu condiţia asigurării unor condiţii tehnologice optime.

Cunoaşterea cerinţelor speciilor şi soiurilor de pomi şi de arbuşti fructiferi faţă de lumină

este necesară la amplasarea lor pe terenurile în pantă, în raport cu punctele cardinale, la

stabilirea distanţelor optime de plantare, a desimii şi formei coroanei etc.

1.2. Cerinţele faţă de căldură. Căldura este un factor de vegetaţie deosebit de

important, care condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie, respiraţie şi transpiraţie,

parcurgerea fenofazelor, postmaturaţia seminţelor, viaţa latentă a pomilor în timpul repausului

de iarnă.

Nevoile de căldură ale pomilor şi arbuştilor fructiferi sunt foarte variate. Cei mai

pretenţioşi faţă de căldură sunt în ordine descrescândă migdalul, caisul, piersicul şi apoi

gutuiul, cireşul, alunul, castanul şi nucul. Mai puţin pretenţioşi sunt: părul, prunul european,

vişinul, şi mărul, iar în urmă se plasează căpşunul, coacăzul, agrişul şi zmeurul.

Cunoaşterea comportării speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi

la acţiunea temperaturilor scăzute are o mare importanţă pentru procesul de producţie

pomicolă din zona temperată. Rezistenţa la ger a pomilor depinde de însuşirile ereditare ale

genotipului, de vârsta pomilor, faza de vegetaţie, portaltoi, agrotehnica aplicată etc.

Îngheţurile timpurii din toamnă provoacă căderea prematură a frunzelor şi degerarea

vârfurilor lăstarilor, împiedicând maturarea ţesuturilor

şi pregătirea pomilor pentru iarnă.

Capacitatea de rezistenţă la ger a speciilor pomicole este redată în tabelul următor:

3

Temperaturile minime de rezistenţă la ger a pomilor

Specia ºC Specia ºC

Măr -35…-36 Piersic -24…-26

Păr -32…-33 Cireş -29…-32

Gutui -28…-30 Vişin -30…-32

Prun -30…-32 Căpşun -22…-24

Cais -26…-28 Smochin -16

Ingheţurile de primăvară pot provoca pagube importante atunci când mugurii floriferi au

ajuns într-un anumit stadiu în care devin sensibili.

Limitele de rezistenţă în acest stadiu fenologic se redau în tabelul următor:

Limitele de rezistenţă la ger a pomilor în primele faze de vegetaţie la câteva specii

pomicole

Specia Butoni florali ºC Inflorit ºC Fructe mici ºC

Măr -2,8…-4, 9 -1,7…-3,2 -1,1…-2,7

Păr -1,7…-4,9 -1,7…-3,2 -1,7…-2,1

Piersic -1,7…-4,9 -1,1…-3,8 -1,1…-2,1

Cireş -1,7…-3,2 -1,1…-3,2 -1,1…-2,1

Prun -1,1…-4,2 -0,6…-3,2 -0,6…-2,1

Cais -1,1…-4,9 -0,6…-3,2 -0,0…-1,5

1.3. Cerinţele faţă de apă. Se cunoaşte că apa ca factor de vegetaţie are rol hotărâtor

în viaţa pomilor. Apa intră în compoziţia tuturor organelor, în proporţie de până la 75% în

frunze, ramuri şi rădăcini şi de circa 85% în fructe. Cele mai mari cerinţe faţă de apă (peste

700 mm precipitaţii anual) le au arbuştii fructiferi. Pe locul al doilea se plasează gutuiul,

alunul, mărul, şi prunul, care necesită peste 650-700 mm precipitaţii anual. Părul, nucul,

cireşul, şi vişinul dau rezultate bune în centre cu peste 600 mm precipitaţii anual. Exigenţe

mai mici faţă de apă (peste 500 mm anual ) au piersicul, caisul şi migdalul.

Necesităţile faţă de apă variază în funcţie de vârsta pomului, dimensiunile coroanei şi a

sistemului radicular, de concentraţia soluţiilor nutritive din sol, de structura şi de umiditatea

solului, de cantitatea precipitaţiilor atmosferice, viteza vântului, intensitatea luminii, mărimea

recoltelor şi alţi factori, panta terenului.

În prima jumătate a perioadei de vegetaţie, nevoia de apă a pomilor este în general, mai

mare decât spre sfârşitul verii şi toamna. În timpul înfloritului pomii au nevoie de mai puţină

apă, de asemenea în timpul coacerii fructelor şi la căderea frunzelor. Dimpotrivă, în timpul

creşterii intense a lăstarilor şi a fructelor nevoia de apă este cea mai mare.

Insuficienţa apei din sol reduce creşterea lăstarilor, dezvoltarea frunzelor, mărimea şi

calitatea fructelor şi scurtează durata de viaţă a rădăcinilor active sau frânează creşterea de

toamnă a acestora. În consecinţă, vigoarea pomilor scade, regularitatea producţiei şi mărimea

recoltelor nu mai sunt asigurate, pomii îmbătrânesc prematur, iar durata lor de viaţă este

scurtată.

Rezistenţa la secetă a pomilor este destul de ridicată. Cu toate că cerinţele lor faţă de

umiditate sunt mai ridicate decât la cele mai multe culturi agricole, pomii rezistă la insuficienţa

umidităţii mai mult şi vreme mai îndelungată decât culturile agricole, datorită sistemului

radicular foarte dezvoltat. Totuşi, în condiţii de secetă puternică şi persistentă se produce şi la

pomi o scădere cantitativă şi calitativă a producţiei, uneori şi compromiterea totală a acesteia

sau chiar uscarea în masă a plantelor.

4

Excesul de umiditate în sol şi atmosferă nu este favorabil, întrucât duce la înrăutăţirea

aeraţiei în sol, determinând încetinirea activităţii normale a rădăcinilor pomilor, este dereglată

absorbţia apei, hidratarea ţesuturilor, provoacă scăderea concentraţiei de zahăr în fructe şi

chiar alterarea lor prematură.

1.4. Cerinţele faţă de aer. În viaţa pomilor, ca şi a celorlalte plante, aerul are un rol

important, mai ales prin bioxidul de carbon, folosit în asimilaţie şi prin oxigenul necesar pentru

respiraţia organelor aeriene şi a celor subterane.

În plantaţiile de pomi şi mai ales în coroanele pomilor, este necesar să se menţină o

mişcare permanentă a aerului, pentru a preveni excesul de umiditate atmosferică. Din acest

punct de vedere, terenurile în pantă sunt cele mai favorabile, pentru că aici are loc o mişcare

a maselor de aer chiar în absenţa vântului. După ele vin terenurile plane şi platourile, unde

mişcarea aerului se face destul de uşor, la cea mai mică adiere de vânt. Mai puţin favorabile

sunt depresiunile şi locurile joase închise. Astfel se explică de ce în aceste locuri, din

regiunile mai ploioase, bolile criptogamice atacă mai puternic, iar rădăcinile pomilor cresc mai

slab şi în consecinţă pomii rodesc mai puţin.

Mişcarea prea puternică a aerului, mai ales când acesta este uscat, este defavorabilă

pomilor. Aerul uscat influenţează negativ pomii prin aceea că provoacă pierderea apei din

ţesuturi şi mai ales din sol, unde în frecvente cazuri apa se găseşte în deficit. În plus, aerul

uscat, aflat în mişcare, produce uscarea secreţiei de pe stigmate şi deci defavorizează

polenizarea. În zilele cu vânt, albinele nu părăsesc stupii şi nu se poate realiza polenizarea

încrucişată. În zonele cu viituri puternice are loc căderea masivă a fructelor.

Vânturile slabe au efect favorabil prin aceea că după ploi usucă repede frunzişul de apă

şi împiedică dezvoltarea bolilor criptogamice; în timpul îngheţurilor împrăştie aerul răcit şi

micşorează efectul lui dăunător; în perioadele cu arşiţe mari de vară produc adieri răcoritoare.

1.5. Cerinţele faţă de sol. Solul este principalul factor de mediu de care depinde

producţia de fructe in cazul în care condiţiile cerute de specie, de soi, şi portaltoi sunt

asigurate.

Fertilitatea naturală a unui sol, respectiv potenţialul de producţie pe care îl posedă,

depinde de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale lui. Dintre însuşirile fizice ale solului de

primă importanţă sunt:textura, grosimea stratului penetrabil pentru rădăcini, structura şi

adâncimea apei freatice. După textură solurile pot fi clasificate în următoarele grupe mari:

soluri nisipoase, lutoase şi argiloase.

Solurile nisipoase au în general o fertilitate naturală redusă, sunt lipsite de structură, au

permeabilitate mare pentru apă şi aer, se încălzesc uşor şi pierd uşor apa prin evapotranspiraţie

şi infiltraţie.

În regiunile cu precipitaţii normale şi cu pânza freatică la adâncimi nu prea mari, 1,5-4

m, pe nisipurile semimobile, slab humifere, cu un conţinut de 0.6 -1% humus şi peste 5%

argilă, reuşesc aproape toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră: mărul, părul, prunul,

piersicul, vişinul, cireşul, coacăzul negru, asigurând producţii mari şi constante de la an la an

(solurile nisipoase din Oltenia şi nord-vestul ţării) În general aceste soluri necesită aplicarea

frecventă a îngrăşămintelor organice, iar pe nisipurile uscate este obligatorie irigarea

culturilor.

Solurile lutoase sunt cele mai potrivite pentru cultura pomilor şi arbuştilor, prin faptul că

permit o bună dezvoltare a sistemului radicular, pot înmagazina şi păstra apa , permiţând în

acelaşi timp infiltrarea excesului de apă, sunt bine aerate, se încălzesc uşor şi conţin

suficiente substanţe nutritive.

5

Solurile argiloase au un conţinut de argilă de peste 45%, sunt compacte, greu

permeabile pentru apă, aerate, de regulă mai acide, umede şi reci. Deşi mai bogate în

substanţe nutritive, sunt greu penetrabile pentru rădăcini, necorespunzătoare pentru cultura

speciilor pomicole. Ele prezintă multe neajunsuri printre care creşterea slabă a rădăcinilor,

recolte mici şi nesigure şi prelungirea perioadei de vegetaţie până toamna târziu, ceea ce

atrage după sine micşorarea rezistenţei la ger. De regulă astfel de soluri sunt caracteristice

dealurilor subcarpatice.

Printre tipurile de sol din ţara noastră, cele situate în zona stejarului şi fagului, solurile

slab podzolice, cum sunt: brune de pădure, brune roşcate de pădure şi aluviunile, sunt:

favorabile pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi.

În zonele de silvostepă sunt bune pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi

cernoziomurile levigate şi aluviunile.

În zona de stepă, pe lângă cernoziomuri şi aluviuni, corespund pentru pomicultură şi

solurile nisipoase dacă subsolul este mai compact şi dispune de surse de apă pentru irigare.

Pentru cultura pomilor nu corespund terenurile mlăştinoase, sărăturoase, pietroase şi

cele calcaroase cu un conţinut de peste 8 -10% calcar activ.

Însuşirile chimice ale solului. Conţinutul în humus influenţează negativ creşterea şi

rodirea pomilor atunci când scade sub 2%. Cele mai echilibrate creşteri ale pomilor se

înregistrează pe soluri cu 2-3% humus, atunci când şi însuşirile fizice şi hidrofizice sunt

favorabile. Solurile slab humifere, cele puternic erodate, solurile podzolice, argilo-iluviale, ca

şi cele cu conţinut prea ridicat de materie organică, negre de fâneţe şi altele, nu asigură o

creştere şi dezvoltare echilibrată a pomilor.

Pentru cultura pomilor o importanţă deosebită o prezintă reacţia solului şi conţinutul în

elemente minerale : azot, fosfor, potasiu, calciu, fier, bor, magneziu, zinc, sulf, cupru, etc.

precum şi prezenţa unor săruri nocive mai ales cloruri .

Reacţia solului. Pomii şi arbuştii fructiferi au o toleranţă destul de largă faţă de

valoarea pH-ului, aşa cum rezultă din tabelul următor:

Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului

Valoare pH

Acid

Specia

Minim Optim Maxim

Măr 4,7 5,7-7,6 8,0

Păr 5,5 6,2-8,2 8,5

Cireş 5,5 6,2-8,2 8,5

Vişin 5,5 6,2-8,2 8,5

Prun 5,5 6,2-8,2 8,5

Cais 6,0 6,2-8,3 8,7

Piersic 6,0 6,8-8,3 9,0

Nuc 5,5 6,2-8,2 8,5

Deşi pomii prezintă o mare plasticitate şi rezistenţă la diferite reacţii ale solului, la

alegerea terenurilor pentru plantaţiile pomicole se va avea în vedere ca acestea să fie cât mai

corespunzătoare speciei, soiului şi portaltoiului.

Corectarea reacţiei solului se face prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice, chimice şi

prin amendamente.

Scule necesare pentru altoirea pomilor

Briceag de altoit cu varf curbat Fiskars.

Briceagul se foloseste la taierea lastarilor, a cresterilor slabe, cules flori si taiat legume. Lama este din otel carbon aliat, manerul din plastic reciclat imbinat cu nit de bronz. Greutatea este de 50 de grame si lungimea este de 170mm.

Fiskars are o indelungata traditie in folosirea exclusiva a materialelor rezistente, de o calitate impecabila si garanteaza calitatea tuturor produselor sale.

.
Cleste profesional semiautomat pentru altoit cu 3 lame in dotare