POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

CAPITOLUL I. GENERALITĂŢI

1. Cerinţele pomilor faţă de condiţiile de mediu

Cerinţele pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de factorii de mediu variază foarte mult în

raport cu specia, soiul şi portaltoiul, vârsta pomilor, faza de vegetaţie sau repaus, prezenţa

sau absenţa rodului,etc.

Creşterea şi fructificarea pomilor au loc sub influenţa a două categorii de factori:

ereditari şi ecologici.

Factorii ecologici cu efect direct asupra creşterii şi fructificării sunt grupaţi in mai multe

categorii:

- factori climatici: lumina, temperatura, apa şi aerul;

- factori edafici ( pedologici ), care cuprind proprietăţile fizico-chimice ale solului, gradul

de asigurare al acestuia cu substatanţe nutritive, apă, aer şi activitatea microbiologică ;

- factori organici;

- factori biotici.

1.1. Cerinţele faţă de lumină. Rolul luminii în viaţa pomilor este foarte important,

deoarece în prezenţa ei, are loc procesul de fotosinteză.

Lumina condiţionează viteza de creştere şi de formare a organelor aeriene ale plantei,

influenţează respiraţia şi transpiraţia frunzelor şi determină direcţia de creştere a lăstarilor.

Cerinţele speciilor pomicole faţă de lumină sunt diferite. Mai puţin pretenţioşi sunt arbuştii

fructiferi: zmeurul, coacăzul şi agrişul. Cei mai pretenţioşi faţă de lumină sunt : nucul,

piersicul, cireşul şi caisul. Mărul, părul, prunul, şi vişinul ocupă o poziţie intermediară între

primele două grupe.

Lumina, măsurată sub aspectul intensităţii (număr de lucşi) cât şi a duratei acesteia

(număr de ore de strălucire a soarelui ) este, pentru ţara noastră, suficientă pentru cerinţele

tuturor speciilor pomicole cultivate, cu condiţia asigurării unor condiţii tehnologice optime.

Cunoaşterea cerinţelor speciilor şi soiurilor de pomi şi de arbuşti fructiferi faţă de lumină

este necesară la amplasarea lor pe terenurile în pantă, în raport cu punctele cardinale, la

stabilirea distanţelor optime de plantare, a desimii şi formei coroanei etc.

1.2. Cerinţele faţă de căldură. Căldura este un factor de vegetaţie deosebit de

important, care condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie, respiraţie şi transpiraţie,

parcurgerea fenofazelor, postmaturaţia seminţelor, viaţa latentă a pomilor în timpul repausului

de iarnă.

Nevoile de căldură ale pomilor şi arbuştilor fructiferi sunt foarte variate. Cei mai

pretenţioşi faţă de căldură sunt în ordine descrescândă migdalul, caisul, piersicul şi apoi

gutuiul, cireşul, alunul, castanul şi nucul. Mai puţin pretenţioşi sunt: părul, prunul european,

vişinul, şi mărul, iar în urmă se plasează căpşunul, coacăzul, agrişul şi zmeurul.

Cunoaşterea comportării speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi

la acţiunea temperaturilor scăzute are o mare importanţă pentru procesul de producţie

pomicolă din zona temperată. Rezistenţa la ger a pomilor depinde de însuşirile ereditare ale

genotipului, de vârsta pomilor, faza de vegetaţie, portaltoi, agrotehnica aplicată etc.

Îngheţurile timpurii din toamnă provoacă căderea prematură a frunzelor şi degerarea

vârfurilor lăstarilor, împiedicând maturarea ţesuturilor

şi pregătirea pomilor pentru iarnă.

Capacitatea de rezistenţă la ger a speciilor pomicole este redată în tabelul următor:

3

Temperaturile minime de rezistenţă la ger a pomilor

Specia ºC Specia ºC

Măr -35…-36 Piersic -24…-26

Păr -32…-33 Cireş -29…-32

Gutui -28…-30 Vişin -30…-32

Prun -30…-32 Căpşun -22…-24

Cais -26…-28 Smochin -16

Ingheţurile de primăvară pot provoca pagube importante atunci când mugurii floriferi au

ajuns într-un anumit stadiu în care devin sensibili.

Limitele de rezistenţă în acest stadiu fenologic se redau în tabelul următor:

Limitele de rezistenţă la ger a pomilor în primele faze de vegetaţie la câteva specii

pomicole

Specia Butoni florali ºC Inflorit ºC Fructe mici ºC

Măr -2,8…-4, 9 -1,7…-3,2 -1,1…-2,7

Păr -1,7…-4,9 -1,7…-3,2 -1,7…-2,1

Piersic -1,7…-4,9 -1,1…-3,8 -1,1…-2,1

Cireş -1,7…-3,2 -1,1…-3,2 -1,1…-2,1

Prun -1,1…-4,2 -0,6…-3,2 -0,6…-2,1

Cais -1,1…-4,9 -0,6…-3,2 -0,0…-1,5

1.3. Cerinţele faţă de apă. Se cunoaşte că apa ca factor de vegetaţie are rol hotărâtor

în viaţa pomilor. Apa intră în compoziţia tuturor organelor, în proporţie de până la 75% în

frunze, ramuri şi rădăcini şi de circa 85% în fructe. Cele mai mari cerinţe faţă de apă (peste

700 mm precipitaţii anual) le au arbuştii fructiferi. Pe locul al doilea se plasează gutuiul,

alunul, mărul, şi prunul, care necesită peste 650-700 mm precipitaţii anual. Părul, nucul,

cireşul, şi vişinul dau rezultate bune în centre cu peste 600 mm precipitaţii anual. Exigenţe

mai mici faţă de apă (peste 500 mm anual ) au piersicul, caisul şi migdalul.

Necesităţile faţă de apă variază în funcţie de vârsta pomului, dimensiunile coroanei şi a

sistemului radicular, de concentraţia soluţiilor nutritive din sol, de structura şi de umiditatea

solului, de cantitatea precipitaţiilor atmosferice, viteza vântului, intensitatea luminii, mărimea

recoltelor şi alţi factori, panta terenului.

În prima jumătate a perioadei de vegetaţie, nevoia de apă a pomilor este în general, mai

mare decât spre sfârşitul verii şi toamna. În timpul înfloritului pomii au nevoie de mai puţină

apă, de asemenea în timpul coacerii fructelor şi la căderea frunzelor. Dimpotrivă, în timpul

creşterii intense a lăstarilor şi a fructelor nevoia de apă este cea mai mare.

Insuficienţa apei din sol reduce creşterea lăstarilor, dezvoltarea frunzelor, mărimea şi

calitatea fructelor şi scurtează durata de viaţă a rădăcinilor active sau frânează creşterea de

toamnă a acestora. În consecinţă, vigoarea pomilor scade, regularitatea producţiei şi mărimea

recoltelor nu mai sunt asigurate, pomii îmbătrânesc prematur, iar durata lor de viaţă este

scurtată.

Rezistenţa la secetă a pomilor este destul de ridicată. Cu toate că cerinţele lor faţă de

umiditate sunt mai ridicate decât la cele mai multe culturi agricole, pomii rezistă la insuficienţa

umidităţii mai mult şi vreme mai îndelungată decât culturile agricole, datorită sistemului

radicular foarte dezvoltat. Totuşi, în condiţii de secetă puternică şi persistentă se produce şi la

pomi o scădere cantitativă şi calitativă a producţiei, uneori şi compromiterea totală a acesteia

sau chiar uscarea în masă a plantelor.

4

Excesul de umiditate în sol şi atmosferă nu este favorabil, întrucât duce la înrăutăţirea

aeraţiei în sol, determinând încetinirea activităţii normale a rădăcinilor pomilor, este dereglată

absorbţia apei, hidratarea ţesuturilor, provoacă scăderea concentraţiei de zahăr în fructe şi

chiar alterarea lor prematură.

1.4. Cerinţele faţă de aer. În viaţa pomilor, ca şi a celorlalte plante, aerul are un rol

important, mai ales prin bioxidul de carbon, folosit în asimilaţie şi prin oxigenul necesar pentru

respiraţia organelor aeriene şi a celor subterane.

În plantaţiile de pomi şi mai ales în coroanele pomilor, este necesar să se menţină o

mişcare permanentă a aerului, pentru a preveni excesul de umiditate atmosferică. Din acest

punct de vedere, terenurile în pantă sunt cele mai favorabile, pentru că aici are loc o mişcare

a maselor de aer chiar în absenţa vântului. După ele vin terenurile plane şi platourile, unde

mişcarea aerului se face destul de uşor, la cea mai mică adiere de vânt. Mai puţin favorabile

sunt depresiunile şi locurile joase închise. Astfel se explică de ce în aceste locuri, din

regiunile mai ploioase, bolile criptogamice atacă mai puternic, iar rădăcinile pomilor cresc mai

slab şi în consecinţă pomii rodesc mai puţin.

Mişcarea prea puternică a aerului, mai ales când acesta este uscat, este defavorabilă

pomilor. Aerul uscat influenţează negativ pomii prin aceea că provoacă pierderea apei din

ţesuturi şi mai ales din sol, unde în frecvente cazuri apa se găseşte în deficit. În plus, aerul

uscat, aflat în mişcare, produce uscarea secreţiei de pe stigmate şi deci defavorizează

polenizarea. În zilele cu vânt, albinele nu părăsesc stupii şi nu se poate realiza polenizarea

încrucişată. În zonele cu viituri puternice are loc căderea masivă a fructelor.

Vânturile slabe au efect favorabil prin aceea că după ploi usucă repede frunzişul de apă

şi împiedică dezvoltarea bolilor criptogamice; în timpul îngheţurilor împrăştie aerul răcit şi

micşorează efectul lui dăunător; în perioadele cu arşiţe mari de vară produc adieri răcoritoare.

1.5. Cerinţele faţă de sol. Solul este principalul factor de mediu de care depinde

producţia de fructe in cazul în care condiţiile cerute de specie, de soi, şi portaltoi sunt

asigurate.

Fertilitatea naturală a unui sol, respectiv potenţialul de producţie pe care îl posedă,

depinde de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale lui. Dintre însuşirile fizice ale solului de

primă importanţă sunt:textura, grosimea stratului penetrabil pentru rădăcini, structura şi

adâncimea apei freatice. După textură solurile pot fi clasificate în următoarele grupe mari:

soluri nisipoase, lutoase şi argiloase.

Solurile nisipoase au în general o fertilitate naturală redusă, sunt lipsite de structură, au

permeabilitate mare pentru apă şi aer, se încălzesc uşor şi pierd uşor apa prin evapotranspiraţie

şi infiltraţie.

În regiunile cu precipitaţii normale şi cu pânza freatică la adâncimi nu prea mari, 1,5-4

m, pe nisipurile semimobile, slab humifere, cu un conţinut de 0.6 -1% humus şi peste 5%

argilă, reuşesc aproape toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră: mărul, părul, prunul,

piersicul, vişinul, cireşul, coacăzul negru, asigurând producţii mari şi constante de la an la an

(solurile nisipoase din Oltenia şi nord-vestul ţării) În general aceste soluri necesită aplicarea

frecventă a îngrăşămintelor organice, iar pe nisipurile uscate este obligatorie irigarea

culturilor.

Solurile lutoase sunt cele mai potrivite pentru cultura pomilor şi arbuştilor, prin faptul că

permit o bună dezvoltare a sistemului radicular, pot înmagazina şi păstra apa , permiţând în

acelaşi timp infiltrarea excesului de apă, sunt bine aerate, se încălzesc uşor şi conţin

suficiente substanţe nutritive.

5

Solurile argiloase au un conţinut de argilă de peste 45%, sunt compacte, greu

permeabile pentru apă, aerate, de regulă mai acide, umede şi reci. Deşi mai bogate în

substanţe nutritive, sunt greu penetrabile pentru rădăcini, necorespunzătoare pentru cultura

speciilor pomicole. Ele prezintă multe neajunsuri printre care creşterea slabă a rădăcinilor,

recolte mici şi nesigure şi prelungirea perioadei de vegetaţie până toamna târziu, ceea ce

atrage după sine micşorarea rezistenţei la ger. De regulă astfel de soluri sunt caracteristice

dealurilor subcarpatice.

Printre tipurile de sol din ţara noastră, cele situate în zona stejarului şi fagului, solurile

slab podzolice, cum sunt: brune de pădure, brune roşcate de pădure şi aluviunile, sunt:

favorabile pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi.

În zonele de silvostepă sunt bune pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi

cernoziomurile levigate şi aluviunile.

În zona de stepă, pe lângă cernoziomuri şi aluviuni, corespund pentru pomicultură şi

solurile nisipoase dacă subsolul este mai compact şi dispune de surse de apă pentru irigare.

Pentru cultura pomilor nu corespund terenurile mlăştinoase, sărăturoase, pietroase şi

cele calcaroase cu un conţinut de peste 8 -10% calcar activ.

Însuşirile chimice ale solului. Conţinutul în humus influenţează negativ creşterea şi

rodirea pomilor atunci când scade sub 2%. Cele mai echilibrate creşteri ale pomilor se

înregistrează pe soluri cu 2-3% humus, atunci când şi însuşirile fizice şi hidrofizice sunt

favorabile. Solurile slab humifere, cele puternic erodate, solurile podzolice, argilo-iluviale, ca

şi cele cu conţinut prea ridicat de materie organică, negre de fâneţe şi altele, nu asigură o

creştere şi dezvoltare echilibrată a pomilor.

Pentru cultura pomilor o importanţă deosebită o prezintă reacţia solului şi conţinutul în

elemente minerale : azot, fosfor, potasiu, calciu, fier, bor, magneziu, zinc, sulf, cupru, etc.

precum şi prezenţa unor săruri nocive mai ales cloruri .

Reacţia solului. Pomii şi arbuştii fructiferi au o toleranţă destul de largă faţă de

valoarea pH-ului, aşa cum rezultă din tabelul următor:

Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului

Valoare pH

Acid

Specia

Minim Optim Maxim

Măr 4,7 5,7-7,6 8,0

Păr 5,5 6,2-8,2 8,5

Cireş 5,5 6,2-8,2 8,5

Vişin 5,5 6,2-8,2 8,5

Prun 5,5 6,2-8,2 8,5

Cais 6,0 6,2-8,3 8,7

Piersic 6,0 6,8-8,3 9,0

Nuc 5,5 6,2-8,2 8,5

Deşi pomii prezintă o mare plasticitate şi rezistenţă la diferite reacţii ale solului, la

alegerea terenurilor pentru plantaţiile pomicole se va avea în vedere ca acestea să fie cât mai

corespunzătoare speciei, soiului şi portaltoiului.

Corectarea reacţiei solului se face prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice, chimice şi

prin amendamente.