POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

CAPITOLUL II. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR

1. Alegerea şi pregătirea terenului

1.1. Alegerea terenului

Amplasrea plantaţiilor se face în zonele destinate pomiculturii. Pentru o alegere

corectă a locului de plantare a unei specii trebuie respectate cu stricteţe, condiţiile de microzonare.

Noile plantaţii se vor realiza numai în acele zone, bazine şi centre de cultură unde specia sau soiul vor întâlni maximum de condiţii naturale pentru creştere şi rodire:

- se vor alege terenurile cu soluri fertile, de preferat cu textura mijloci, lutoasă, luto-

nisipoasă şi chiar nisipoasă, permeabile, mijlocii până la profunde, cu pH cuprins între 4,7 şi 9,3;

- din punct de vedere al pantei sunt foarte bune terenurile cu panta uşoară 3-6% ce permit

o bună întreţinere a solului cât şi un transport uşor al fructelor ;

- livezile de pomi pot fi amplasate în condiţii bune şi pe terenul cu panta de 6-12%, cu

orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi chiar pante până la 18-20%, cu condiţia ca acestea să fie uniforme;

- condiţia prioritară la înfiinţarea unei livezi o constituie sursa de apă necesară la stropiri şi

la udatul pomilor, mai ales în zonele cu precipitaţii reduse în timpul anului;

- se va căuta ca zona respectivă să fie ferită pe cât posibil de brumele târzii de primăvară

şi îngheţurile timpurii de iarnă;

- trebuie de avut în vedere, ca în pomicultură greşelile mari se manifestă după 4-5 ani de

plantare, atunci când pe remedieri este prea târziu;

- sunt excluse de la plantare, terenurile excesiv de umede şi fără drenaj, ca şi cele cu

nivel freatic sub 1,5 m.

- plantaţiile de pomi pot fi de interes industrial (ferme de peste 2-5 ha -la 100-200 ha) şi

de interes familial (0,1-1,0 ha).

Pentru livezile de măr şi prun care se pretează în sisteme de cultură moderne se vor prefera în primul rând terenurile cu soluri fertile, mecanizabile sau cu posibilităţi certe de îmbunătăţire a proprietăţilor agro-productive. Asigurarea apei necesare pentru stropiri, cât şi pentru irigaţii, sunt condiţii indispensabile plantaţiilor, îndeosebi pentru cele de dimensiunea unei ferme sau microferme pomicole.

Terenul destinat plantării pomilor la micii producători poate fi în incinta gospodăriilor sau în afara acestora.

În incinta gospodăriei pe spaţii reduse ca suprafaţă se pot planta, de preferinţă, pomi de talie mică, altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă.

În afara perimetrului construibil se pot organiza plantaţii pomicole în masiv înfiinţate după
tehnica modernă, cu posibilitatea mecanizării lucrărilor specifice pomiculturii.
În cazul în care nu toate terenurile dispun de condiţii corespunzătoare şi posibilităţi de
mecanizare, pentru mărirea capacităţii de producţie sunt necesare măsuri care constau din:

- executarea de drenaje, când nivelul apei freatice este la mică adâncime sau există

porţiuni de băltiri sau infiltraţii de apă;

- crearea unor canale colectoare în zone cu precipitaţii abundente şi cu pericol de

inundare;

- executarea de lucrări antierozionale, pe terenurile în pantă, dar supuse erodării;

- pe terenurile în pantă pot fi executate terase individuale cu diametru de 2-3 cm.

Solurile uşoare, nisipo-lutoase şi luto-nisipoase sunt favorabile pentru cultura căpşunului,
solurile lutoase şi luto-argiloase nu sunt favorabile pentru cultura pomilor, cele mai bune soluri.

sunt cernoziomurile, bogate în humus, solurile brun-roşcate de pădure. Pe solurile mai puţin fertile, se recomandă utilizarea unei culturi premergătoare (lucerna) care fertilizează natural terenul. Solurile trebuie să fie permeabile pentru a se evita băltirea apei, pânza de apă freatică trebuie să fie la peste 2-3 m adâncime.

Reacţia solului este de preferat să fie neutră, slab acidă sau slab alcalină, cu pH-ul cuprins între 5-8, terenurile vor fi expuse la soare, orientarea preferată a rândurilor fiind N-S, se vor evita expoziţiile nordice. Nu se recomandă plantarea în văile înguste, cu curenţi de aer, precum şi zonele cu frecvente îngheţuri târzii de primăvară. În zonele cu frecvenţă mare a vânturilor sunt obligatorii perdelele de protecţie cu arbori înalţi (stejar, frasin, arţar, salcâm), de nuci în combinaţie cu specii de talie mai redusă (alun sau alţi arbuşti).

1.2. Zonarea speciilor pomicole

Zonarea se va face în funcţie de pretenţiile fiecărei specii şi chiar a soiurilor faţă de lumină şi căldură, precum şi de rezistenţa la geruri, oscilaţii de temperatură şi alte accidente climatice. Speciile: măr, păr, gutui, prun, cireş, vişin, se pot cultiva în zona dealurilor subcarpatice, în zonele calde de câmpie se vor planta mai ales: cais, piersic, nectarin, migdal, fără a exclude celelalte specii, în zonele înalte şi reci se pot cultiva doar arbuştii fructiferi, cu completarea deficitului de apă. Deşi în cadrul tuturor speciilor s-au creat soiuri autocompatibile, se recomandă folosirea a cel puţin 2-3 soiuri, pentru o mai bună polenizare. Este recomandat ca soiurile să fie amplasate în funcţie de epoca de coacere, astfel încât să fie uşurate tratamentele fitosanitare, irigarea şi recoltarea.

Având la bază lucrările de zonare şi microzonare, dezvoltarea pomiculturii în ultimii 20-25 de
ani a fost concentrată în cele mai favorabile zone, astfel sub aspectul suprafeţelor şi a
numărului total de pomi cultivati, cele mai mari concentrări s-au realizat în judeţele din zona
subcarpatică a Olteniei şi Munteniei, mai ales în judeţele Argeş, Vâlcea, Prahova, Buzău,
Dâmboviţa, Olt şi Dolj. Mai nou au apărut noi amplasamente pomicole în Câmpia Română.

De asemenea trebuie pusă în evidenţă şi concentrarea realizată în partea de nord-est a Transilvaniei (judeţele Bistriţa Năsăud, Sălaj, Satu - Mare, Maramureş şi Bihor).

Pe specii, zonarea culturii se prezintă astfel:

- Mărul - în zona subcarpatică meridională ( Argeş, Vâlcea, Dâmboviţa, Prahova), în nordvestul ţării (Bistriţa, Maramureş, Sălaj, Cluj, Satu-Mare, Bihor) şi în nordul Moldovei : conditţi bune pentru cultură gaseşte şi în judeţele: Mureş, Sibiu, Bacău, Iaşi, Buzău, Dolj, Caraş Severin, Timişoara şi Arad, precum şi Hunedoara, Alba, Gorj, Mehedinţi, Olt, Braşov, Harghita, Botoşani, Vaslui şi Vrancea; în celalalte judeţe cultura mărului este slab reprezentată, dar întâlneşte condiţii dintre cele mai favorabile (Ilfov, Giurgiu, Călăraşi). Se consideră că cele mai favorabile pentru cultura mărului zonele cu temperatura medie anuală de 8-9°C şi cu 700-800 mm precipitaţii anuale.

- Părul - deşi este mult mai slab reprezentat în cultura, cele mai favorabile zone sunt
acelea în care temperatura maximă în lunile iulie şi august este de 24-26°C, iar media
temperaturii minime din luna iulie este de 10-12 °C, cultura este cantonată în judeţele Argeş,
Prahova, Buzău, Dâmboviţa, Vâlcea, Dolj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timişoara, Arad, Bihor,
precum şi în judeţele din nord-est Neamţ, Bacău, Suceava, Botoşani, Iaşi şi în centrul ţării,
judeţul Mureş.

- Prunul - desi este bine reprezentat în majoritatea zonelor ţării, el dă cele mai bune rezultate în zonele cu temperatura medie anuala 9-10 °C şi cu precipitaţii de peste 650-700 mm anual, zonele de cultură sunt : Argeş, Vâlcea, Olt, Prahova, Buzău, Caraş Severin, Hunedoara, Dâmboviţa, Mehedinţi, Arad, Bihor, Cluj s.a.

- Cireşul si vişinul se întâlnesc pe toate formele de relief, cea mai mare pondere o deţin

judeţele : Iaşi, Vaslui, Botoşani, Bacău, Neamţ, Vrancea, precum şi Argeş, Giurgiu şi Dolj.

- Caisul este specia cea mai pretenţioasă faţă de factorii climatici şi mai ales faţă de temperatură. Zonele cele mai favorabile sunt în sudul ţării ( Dolj, Giurgiu, Călăraşi, Constanţa, Ialomiţa, Tulcea, Olt, Teleorman) şi partea de vest (Bihor, Arad).

- Piersicul - se cultivă în zonele de sud şi vest ale ţării, în judeţele Dolj, Constanta,
Giurgiu, Olt, Mehedinţi, zona Bucureştiului, precum şi judeţele Bihor, Satu Mare, Arad,
Timişoara.

- Celalalte specii pomicole cum sunt: nucul, alunul, castanul, arbuştii fructiferi şi căpşunul
sunt reprezentate pe întreg cuprinsul ţării, cu anumite concentrări în unele microzone ( exp.
nucul în zona Tg.Jiu şi Geoagiu, Vâlcea, Bacău, castanul în zona Gorj şi Baia Mare, Vâlcea,
alunul ( zona Olteniei, Muntenia, Banat, Maramureş, Dobrogea) căpşunul în Satu Mare, Olt,
Vâlcea etc.)

1.3. Pregătirea terenului

Pentru plantarea pomilor, pregătirea terenului constă din defrişare, modelare, timp de pauză (dacă este cazul), fertilizare şi desfundare.

Defrişarea se face în cazul când se înfiinţează plantaţii pe locul ocupat de vechile plantaţii pomicole sau de vegetaţie forestieră. La plantarea imediată după defrişarea unei livezi vechi este recomandat să nu se planteze aceeaşi specie. Lucrarea de defrişare se execută cu ajutorul tractoarelor grele dotate cu instalaţii speciale pentru extirparea totală a rădăcinilor groase şi adunatul lor, sau după posibilităţi, cu alte mijloace.

Modelarea terenului este obligatorie şi se execută în aşa fel încât să nu existe băltiri de
apă care influienţează negativ asupra vegetaţiei pomilor.Un teren bine modelat uşurează mult
şi asigură efectuarea celorlalte lucrări tehnologice: deplasarea pompelor de stropit, aşezarea
şi manipularea lăzilor şi a containerelor, cositul sau tocatul ierburilor etc. Lucrarea se execută
imediat după defrişare şi se evită mişcarea unui volum prea mare de sol, care ar ajunge pe
unele porţiuni de teren nivelat la roca-mamă.În situaţia când prin nivelare a rămas la
suprafaţă un sol mai sărac în elemente nutritive, se recomandă cultivarea cu leguminoase
furajere în amestec cu ierburi perene şi apoi fie plantarea pomilor după 2-3 ani, fie o fertilizare
puternică.

Efectele oboselii solului

Efectele cele mai păgubitoare sunt semnalate în special în cazul replantării pe acelaşi teren a speciilor: măr, cireş, piersic; simptome mai puţin evidente sunt semnalate în cazul replantării pe acelaşi teren a speciilor: prun, păr, căpşuni. În urma defrişării vechilor plantaţii şi a desfundării terenului, se recomandă scoaterea şi strângerea rădăcinilor care pot să constituie sursă de infecţie pentru noile plante. Practicarea timp 2-3 ani a unor culturi agricole, pentru refacerea structurii şi a fertilităţii solului, cât şi pentru a stinge focarele unor boli virotice, bacteriene, fungice, etc, este de preferat când este posibil.

Desfundarea asigură afânarea structurilor inferioare mai compacte şi cele gleice
impermeabile şi totodată cu această lucrare se încorporează îngrăşămintele organice în
adâncime. Adâncimea optimă de desfundare este de 60-70 cm. Cu cât solul este mai greu cu
atât este nevoie de o mobilizare mai adâncă. Desfundatul se execută mecanizat cu ajutorul
plugurilor şi tractoarelor speciale pentru livezile intensive şi superintensive, pe suprafeţe mai
mari. Perioada optimă de executare a lucrărilor de desfundare este: în cazul terenurilor libere,

iunie - august; în cazul celor ocupate de culturi premergătoare, iulie - septembrie. Perioada de desfundare trebuie să asigure aşezarea solului şi acumularea unei umidităţi corespunzătoare din ploi, precum şi executarea în condiţii optime a celorlalte lucrări premergătoare plantării ( nivelarea, pichetarea, executarea gropilor).

Înainte de pichetare şi plantarea propriu-zisă, se impune executarea lucrării de nivelare de suprafaţă , prin care se urmăreşte eliminarea denivelărilor rezultate în urma desfundării, inclusiv a şanţului rezultat de la ultima brazdă a plugului. Lucrarea se execută de regulă cu discul şi cu cât este mai bine executată, cu atât mai uşor se vor executa pichetarea, alinierea pomilor pe rând şi lucrările ulterioare de exploatare a plantaţiei.

Îmbunătăţirea proprietăţilor chimice are ca scop modificarea reacţiei solurilor puternic acide cu pH sub 5,0 prin administrarea de amendamente calcaroase în doze de cel puţin 5 t/ha (pe bază de analiză). Excepţie face terenul destinat culturii afinului.

Îmbunătăţirea stării de aprovizionare cu fosfor şi potasiu pe toată adâncimea de răspândire a sistemului radicular se realizează prin administrarea unor cantităţi corespunzătoare de îngrăşăminte, odată cu desfundatul (de preferat pe baza unui studiu agro-chimic realizat de o instituţie de specialitate).

Fertilizarea de fond cu îngrăşăminte organice şi minerale se aplică pe întreaga suprafaţă
la înfiinţarea plantaţiilor intensive şi superintensive şi la groapă pentru pomii plantaţi la
distanţe mai mari. Orientativ, la înfiinţarea plantaţiilor, pentru un ha se administrează pe soluri
cu fertilitate mijlocie 50-60 tone gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat şi sare potasică.

Cantitatea de îngrăşăminte chimice, organice şi amendamente se împrăştie în mod
uniform pe terenul nivelat pe toată suprafaţa şi se încorporează în sol prin lucrarea de
desfundare. Dacă terenul nu se desfundă peste tot, gropile de plantare se fac cât mai mari
(1,0/1,0/0,6 m) în aceeaşi perioadă recomandată pentru desfundat. Cantitatea de

îngrăşăminte organice este de 15-20 kg pentru fiecare groapă, şi câte 150-200 g superfosfat şi sare potasică, care se amestecă cu pământul de plantare la fiecare pom.
Va urma mărunţirea solului prin discuire, nivelarea terenului apoi mărunţirea şi tasarea solului cu combinatorul, după plantare.

Ca dimensionare, exploataţia pomicolă devine rentabilă începând de la 1 ha şi până la 20

-30 ha, chiar şi mai mult.

1.4. Parcelarea terenului

În vederea uşurării lucrărilor de întreţinere din livadă, a recoltării şi transportului fructelor, terenul se împarte în parcele. Parcelele sunt necesare la suprafeţele de peste 5 ha sau când sunt cultivate mai multe specii.

Trebuie reţinut faptul că, la plantare, atât cât este posibil, lungimea rândurilor de pomi să fie orientată pe direcţia nord-sud pentru a asigura o cantitate mare de lumină pe tot timpul zilei, întregii plantaţii şi a evita fenomenul de umbrire. În cazul terenurilor în pantă, orientarea rândurilor se va face de-a lungul curbelor de nivel, pentru a evita degradarea solului.

Forma unei parcele este de regulă dreptunghiulară iar lăţimea reprezintă aproximativ jumătate din lungimea acesteia. În vederea transportului fructelor şi nu numai, trebuie avută în vedere amenajarea de drumuri, de preferat perpendiculare pe lungimea parcelelor.

La parcelarea terenului trebuie avut în vedere şi stabilirea locurilor unde se va depozita producţia în aşa numitele construcţii de producţie. Odată cu parcelarea terenului, trebuie avut în vedere şi împrejmuirea viitoarei livezi.