POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

CAPITOLUL III. LUCRĂRI  DE ÎNTREŢINERE A POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
                                                          

1. Lucrări de întreţinere

1.1 Lucrări de întreţinere a solului în livezi

Înierbarea constă din menţinerea terenului din plantaţie cultivat cu ierburi perene şi se
recomandă doar pentru zonele deluroase, cu multe ploi. În zonele cu mai puţine ploi,
înierbarea mai mult dăunează decât ajută, deoarece ierburile prin numeroasele lor rădăcini,
formează aproape de suprafaţa solului, un strat pâslos, care împiedică pătrunderea apei din
ploi, la rădăcinile pomilor. O parte din apă, care pătrunde totuşi în pământ, este absorbită de
rădăcinile ierburilor, înainte de a ajunge la rădăcinile pomilor. Mai mult, ierburile crescând
primăvara devreme, consumă cantităţi mari de apă tocmai în acea vreme când şi pomii au
mare nevoie de ea.

Înierbarea are loc începând cu al doilea, al treilea an de plantare şi poate să fie totală sau parţială. În cazul înierbării parţiale, o parte din suprafaţa  de  teren din jurul trunchiului se menţine sub formă de ogor negru prin lucrări manuale şi prin erbicidare. Înierbarea poate fi permanentă sau periodică, când după un număr oarecare de ani se ară şi se menţine câţiva ani ca ogor negru, după care se înierbează din nou.

În condiţii de irigare este bine să se execute  înierbarea terenului în benzi, între rândurile de pomi.

Menţinerea permanentă a ogorului negru  este un alt mod de întreţinere a solului în livezi.
În acest caz solul se menţine curat de buruieni şi afânat în cursul întregii perioade, prin
discuire sau praşile repetate. Pământul fiind lucrat şi afânat, apa din ploi pătrunde cu uşurinţă
şi ajunge repede la rădăcini. În acelaşi timp, solul fiind afânat la suprafaţă, împiedică
evaporarea apei, ea rămânând aproape în întregime la dispoziţia pomilor. Ca urmare, pomii
din livezile unde pământul este menţinut ogor negru, fără concurenţa buruienilor pentru apă şi
hrană cresc mai bine, formează mai mulţi muguri de rod şi dau recolte bogate.

Totuşi, prin lucrarea permanentă a solului, în cazul ogorului negru, se distruge, într-o
anumită măsură structura lui.  Asemenea soluri se bătătoresc repede, nu permit pătrunderea
apei şi a aerului către rădăcini. Pentru a reduce aceste efecte nedorite, toamna, în perioada
îngălbenirii frunzelor, terenul se ară la adâncimea de 20 - 22 cm, în livezile de măr şi păr, la

15 - 18 cm, la 15 - 18 cm, în cele de prun, cais, piersic, cireş, vişin şi de arbuşti fructiferi. Adâncimea arăturii va fi mult mai redusă în apropierea trunchiului pomilor, pentru a nu distruge rădăcinile. Arătura de toamnă nu se grăpează, brazdele şi bulgării opresc zăpada pe loc, sporind la creşterea cantităţii de apă din sol în primăvară. Arătura se va executa la 1,0-
1,2 m de rândul de pomi.

Primăvara se face o lucrare de afânare a solului la 10 - 12 cm cu cultivatorul sau cu sapa pe toată suprafaţa, inclusiv sub coroana pomilor, după efectuarea tăierilor şi tratamentelor contra bolilor.

În cursul verii, solul din livadă se mai lucrează de 4- 6 ori, la 10 - 12 cm, mai ales după ploi, în aşa fel încât să nu fie buruieni şi pământul să fie afânat.

Culturi de acoperire folosite pentru îngrăşământ verde constau în întreţinerea terenului din livadă prin cultura unor plante folosite ca îngăţământ verde. Cultura ocupă terenul doar câteva luni, în restul timpului solul se menţine ca ogor negru. Specia cultivată trebuie să crească repede, să producă o masă cât mai bogată de materie organică, să nu concureze pomii pentru apă şi substanţe nutritive.

Cele mai bune culturi de acoperire pentru îngrăşământ verde în livezi sunt cele de toamnă-primăvară sau de vară, deoarece ele cresc şi se dezvoltă în perioadele în care pomii au cerinţe mai mici pentru apă şi substanţe nutritive. Pentru culturile de primăvară se recomandă: seradela, sulfina şi rapiţa; pentru culturile de vară: lupinul alb, lupinul galben, facelia,  seradela,  soia,  fasoliţa,  floarea  soarelui;  pentru  culturile  de  toamnă:  secara, măzărichea păroasă, trifoiul şi rapiţa.

Încorporarea plantelor în sol se realizează cu ajutorul grapei cu discuri şi cu plugul.

Se practică pe solurile lipsite de materie organică (solurile nisipoase, în special).

Ogorul negru combinat cu plante acoperitoare sau ogorul negru ocupat este un alt mod de
menţinere a solului în livezi care elimină unele neajunsuri ale celor două moduri de lucrare a
solului. În prima jumătate a verii solul din livadă se menţine ogor negru. După încetarea
creşterii lăstarilor, în a doua jumătate a verii (luna august) se însămânţează anumite plante
agricole, de obicei furajere ( mazăre furajeră, lupin galben, secară, timoftică). Aceste plante
cresc  până  în  toamnă,  dau  o  masă  verde  importantă  care  în  perioada  înfloritului  se
tăvălugesc şi se îngroapă în sol prin arătura de toamnă, ca îngrăşământ verde.

Culturile intercalate cu plante agroalimentare constau în cultivarea cu plante cu perioadă
scurtă de vegetaţie în zonele secetoase pentru menţinerea umidităţii în sol. Din păcate, acest
mod de întreţinere a solului nu este posibil decât în zonele cu multe ploi, cel puţin 600-700
mm de precipitaţii anual sau cu posibilităţi de irigare. În regiunile secetoase, unde se resimte
o mare lipsă de ploaie, în a doua parte a verii, nu este posibilă o cultură anuală, nu răsare
nimic sau ceea ce răsare nu creşte. În aceste regiuni este mai bine de menţinut ogorul negru
în cursul verii.

Mulcirea solului constă în menţinerea solului acoperit cu diferite materiale. Mulciul poate fi natural, obţinut pe terenul din plantaţii sau pe alte terenuri, cât şi artificial. Ca mulci natural se folosesc resturile vegetale din gospodărie (paie, coceni, frunze, rumeguş, fânul de proaspătă calitate) care, fie întregi, fie tocate, acoperă terenul într-un strat uniform de 10-15 cm, strat ce permite pătrunderea în sol a apei, aerului şi cădurii dar împiedică pierderea apei, pătrunderea luminii şi creşterea buruienilor.

Ca mulci artificial  se foloseşte folia neagră de polietilenă sau cea transparentă. Practica mulcirii s-a generalizat pe rândurile de pomi pe o lăţime de 1,5 -.2 m, în special la plantaţiile intensive şi superintensive amplasate pe terenurile nisipoase şi în zonele secetoase precum şi în culturile de căpşuni.

1.2. Combaterea brumelor şi îngheţurilor târzii

Brumele şi îngheţurile târzii pot surprinde pomii în fenofaza de umflare a mugurilor floriferi şi chiar în plină floare. Cele mai des afectate sunt speciile cais, migdal, piersic şi cireş, care înfloresc timpuriu.

Pentru protejarea livezilor, cea mai accesibilă şi mai ieftină metodă, rămâne fumigaţia,
respectiv arderea unor materiale uşor de aprins şi care produc fum mult. Condiţia esenţială
este ca arderea să fie înceată, să nu producă flacără. În aceste scopuri se caută din timp
bălegar păios, semiuscat, turbă, gunoaie, buruieni uscate, vreascuri, resturi de cauciuc şi alte
materiale care amestecate pot servi la pregătirea grămezilor fumigene. Pentru fiecare hectar
de livadă sunt necesare 150-200 asemenea grămezi de material fumigen care se distribuie la

8 -10 m una de alta, printre rândurile de pomi, nu numai pe alei şi, pe cât posibil, să fie perpendiculare pe direcţia vântului dominat.  Grămezile cu materiale fumigene trebuie să ardă (să producă fum) până la răsărirea soarelui şi au un efect bun numai la o scădere a temperaturii la -2…-3ºC.

1.3. Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor

Distrugerea buruienilor se poate face prin mijloace mecanice şi prin mijloace chimice înainte  de  formarea  seminţelor.  Această  lucrare  se  face  obligatoriu  cu  consultarea specialiştilor.

Folosirea exclusivă a erbicidelor duce la înmulţirea speciilor perene de buruieni mai rezistente la erbicide (pir, talpa gâştii şi volbură). De asemenea, erbicidele selective contribuie în mare măsură la schimbarea compoziţiei floristice a buruienilor. Cele sensibile sunt distruse foarte repede, lăsând loc liber celor rezistente.

Perioada optimă de aplicare a erbicidelor se stabileşte în funcţie de stadiul de dezvoltare a principalelor specii de buruieni din plantaţii. Erbicidele se pot aplica preemergent toamna sau primăvara devreme, pentru a împiedica germinaţia seminţelor şi postemergent în stadiul de vegetaţie, acestea fiind absorbite de plante prin frunze.

Buruienile perene se combat în tot timpul anului pe vetre, cele mai bune rezultate obţinându-se înainte de înflorire sau când au 10-15 cm înălţime.

La aplicarea erbicidelor în plantaţiile pomicole se vor respecta următoarele reguli:

-     prepararea (soluţiei) suspensiei de erbicide se face numai cu apă perfect limpede şi

lipsită de orice impurităţi, pentru a nu se înfunda duzele instalaţiei;

-     la prepararea erbicidelor nu se vor folosi vase din lemn, prepararea soluţiilor se va face

cât mai departe de sursele de apă (fântâni, canale, ape curgătoare);

-     după terminarea lucrării vasele cât şi toată aparatura folosită se spală cu apă curată, în

amestec cu sodă şi se clătesc repetat cu apă curată. Ambalajele goale rămase se distrug. Soluţiile rămase cât şi apa provenită de la spălarea vaselor şi pompelor se varsă în gropi anumite, adânci, departe de fântâni, ape curgătoare, canale;

-     erbicidarea se va efectua numai pe timp liniştit, fără vânt.

Cercetările efectuate în domeniu cât şi practica de producţie au arătat că dintre speciile
pomicole cultivate, seminţoasele, şi în special mărul, suportă cel mai bine erbicidarea. În
aceste plantaţii pot fi folosite cu succes atât erbicidele sistemice, cât şi cele de contact sau
totale.

Erbicidele recomandate si autorizate pentru a fi folosite in plantatiile de pomi

Denumirea erbicidelor sau              Substanta  activa               Doza recomandata

amestecurilor de erbicide                             %                            kg/ha efectiv

Gramoxone                                Paraquant 20%                             4

Roundup                                     Glyphosate 36%                         6-10

Devrinol                                      Napromid 50%                            6-8 

                                                  Simazin (simadon)                        4-5

                                                  Caragard (caradon)                      4-5

Stabilirea polenizatorilor

Intâlnim deseori în livada de langă casă sau în

plantatţile cu scop comercial, pomi care deşi au beneficiat

de cele mai bune condiţii climatice, agrotehnice, îngrijiţi cu

multă migală şi măiestrie de bunul gospodar, au înflorit dar

nu au legat fructe. Aceşti pomi care sunt din anumite specii

şi soiuri au nevoie să se polenizeze cu polen străin (fiind

autosterile), de la alte soiuri pentru ca fructele lor să lege.

Un factor deosebit de important pentru asigurarea unor recolte mari şi de calitate, care trebuie avut în vedere chiar de la înfiinţarea livezii, este distribuirea soiurilor în livadă, pentru a asigura polenizarea reciprocă.

Toate soiurile de măr sunt autosterile, adică nu leagă fructe prin polenizare cu polenul propriu. Ele au nevoie de polen de la un alt soi. Prin cercetări s-a stabilit care este cel mai bun polenizator pentru fiecare soi şi care este

efectul polenizării cu unul sau altul dintre polenizatori. Lista cu principalii polenizatori va fi prezentata la fiecare specie pomicolă în următoarele capitole.

Pentru asigurarea unui efect maxim al polenizării dintre soiuri, trebuie respectate câteva reguli şi anume: - soiurile să prezinte compatibilitate la polenizare ;

- soiurile să aibă aceeasi perioadă de înflorire;

- distanţa dintre soiul de bază şi soiul polenizator să nu fie prea mare;

- polenizarea se face cu ajutorul albinelor şi al vântului

(nuc, alun, castan);

- pentru o bună polenizare sunt necesare minimum două familii de albine la hectar;

- pentru protejarea albinelor în perioada înfloritului, se recomandă să nu se efectueze stropiri
cu insecticide, iar dacă acestea se execută, se vor folosi insecticidele care nu omoară
albinele;

- aşezarea stupilor în livada pentru polenizare, se va face în imediata apropiere a livezii sau chiar in mijlocul acesteia şi neapărat la începutul înfloritului;

2. Plantarea pomilor

2.1. Epoca de plantare

Cele mai bune rezultate dau plantările de toamnă, începând cu 15 octombrie şi până la

venirea primului îngheţ, deoarece până în primăvară rădăcinile pomilor realizează un contact

strâns cu pământul, rănile se calusează, uneori emit chiar rădăcini noi, iar în groapă se

acumulează umiditate care se păstrează şi în perioadele mai secetoase din timpul primăverii.

Pomii pornesc în vegetaţie cu 10-15 zile mai devreme decât cei plantaţi primăvara şi

realizează creşteri mai mari cu 20-30%. În situaţia în care plantarea nu s-a făcut în toamnă,

aceasta se realizează primăvara cât mai devreme posibil, imediat după dezgheţarea şi

zvântarea solului, înainte de pornirea pomilor în vegetaţie, când solul are umiditate ridicată.

Plantările de primăvară executate cu întârziere pot să compromită plantaţia şi să întârzie intrarea pe rod a pomilor. Se mai pot planta pomi şi în „ferestrele iernii”, cu condiţia ca temperaturile din timpul plantării să nu scadă sub 0 °C.

2.2. Executarea gropilor

Săpatul gropilor. In teren desfundat gropile se fac cu putţn timp înainte de plantare, sau în

ziua plantării, pentru a nu se pierde umezeala acumulată în sol, cu dimensiunile de 50 / 50 /

60 cm, în cazul plantaţiilor intensive şi superintensive, iar la cele clasice de 80/80/60cm.

Pe terenurile nedesfundate dimensiunile gropilor trebuie să fie de 80 / 80 cm şi adânci de

70 cm şi se efectuează cu 2-3 luni înainte de plantare. După săparea gropilor se trage 2/3 din

pământ în groapa de plantare după ce în prealabil s-a adăugat gunoiul de grajd bine

fermentat. În teren desfundat, gropile se fac înainte de plantare sau chiar în ziua plantării,

pentru a nu se pierde umezeala acumulată în sol, cu dimensiunile reduse în aşa fel încât să

încapă cât mai bine sistemul radicular. În cazul arbuştilor fructiferi gropile cu dimensiuni de

40/40/30 cm.

Gropile se execută manual cu hârleţul, sau mecanic cu burghiul. Pământul rezultat la săparea manuală a gropilor în teren nedesfundat se separă, urmând ca umplerea gropilor, la plantare, în zona rădăcinilor pomilor, să se facă cu pământul cel mai fertil.

2.3. Pregătirea materialului săditor

Materialul săditor se procură de la pepinierele pomicole şi până la plantarea acestora se stratifică în şanţuri adânci de 50-60 cm. Scoaterea de la stratificare, repartizarea în teren şi plantarea trebuie să se realizeze cât mai operativ pe măsura plantării pentru a evita deshidratarea. Trebuie multă atenţie la transportul, manipularea şi plantarea pomilor, pentru a nu vătăma mugurii, în special din zona de proiecţie a coroanei (50 - 80 cm).

Materialul săditor admis la plantare este cel certificat (eticheta albastră) sau cel C.A.C.

(eticheta galbenă). Orice altfel de material săditor folosit la plantare rămâne în

responsabilitatea celui care îl foloseşte. Un astfel de material săditor este bine să fie evitat la

plantare.

La plantare rădăcinile pomilor se fasonează prin scurtare, eliminarea celor rupte, rănite şi

mucegăite. Rădăcinile principale se lasă cât mai lungi, rădăcinile secundare se scurtează cu

cca 1/3 din lungime iar cele subţiri la 1-2 cm sau rămân intacte. Tăierile se execută

perpendicular pe axul rădăcinilor pentru a provoca răni cât mai mici.

După fasonare, pomii se mocirlesc cu un amestec de apă, pământ galben şi balegă proaspătă de vită (3 părţi pământ, 2 părţi balegă de vită şi apă până se obţine o pastă de consistenţa smântânii). Mocirlirea asigură o mai bună aderenţă a particulelor de pământ în jurul rădăcinilor pentru a menţine o umiditate mai ridicată în zona rădăcinilor. Până la plantare materialul saditor se stratifica in santuri cu adancimea de 50-60 cm, unde se asigură condiţii pentru menţinerea în stare normală fiziologică (fără deshidratare).

2.4 Tehnica de plantare

Pomii trebuie plantaţi cu punctul de altoire la nivelul solului, asezându-se pe un muşuroi

de pământ, făcut în mijlocul gropii de plantare. Plantatul pomilor se face de către o echipă

formată de obicei, din două persoane. Una fixează şi ţine pomul în poziţie verticală în mijlocul

gropii de plantare şi la adâncimea corespunzătoare iar cealaltă trage pământ provenit din

stratul fertil al solului, bine marunţit şi reavăn în jurul rădăcinilor. Se scutură uşor pomul, ca

pământul să patrundă printre rădăcini, astfel încât să nu existe spaţii goale. După ce s-au

Pe timp secetos, în special primăvara, pomii
plantaţi se udă cu 15-20 litri de apă.

In final, se face un muşuroi pe suprafaţa gropii de
plantare, cu restul pământului râmas, fără a se
mai tasa. Proiectarea coroanei pomilor. Pomii sub
60-70 cm de la
respectiv la 80 cm în cazul forma de vargă se scurtează la

coroanelor globuloase,
utilizate în sistemul semiintensiv. Scurtarea
nivelul solului în cazul plantaţiilor intensive,
pomilor este bine să se execute primavara,
inclusiv la pomii plantaţi toamna.

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

Stabilirea distanţelor de plantare şi pichetatul terenului

Distanţele dintre rândurile de pomi şi pe rând se stabilesc în funcţie de combinaţia

soi-portaltoi, fertilitatea solului, sistemul de cultură şi se materializează în teren conform unei scheme de pichetaj.

Distanţele de plantare la pomi şi arbuşti fructiferi pentru plantaţiile intensive în functie de portaltoii utilizaţi

Distanţele de plantare şi densităţi folosite în plantaţiile superintensive

Pichetarea terenului constă în marcarea pe teren a locului unde se va planta fiecare pom
iar direcţia rândurilor va fi paralelă cu latura lungă a parcelei şi pe cât posibil pe direcţia N-S.
După marcarea primului rând, pe toată lungimea lui, considerat linie de bază, se marchează
cu ţăruşi capetele rândurilor următoare la distanţa stabilită. Pentru alinierea picheţilor se
folosesc jaloane înalte de 1,5-2,0 m, vizibile de la distanţă pentru a trasa liniile care

încadrează terenul într-o figură geometrică (dreptunghi, pătrat etc).

Locul fiecărui pom se determină prin întinderea unei sârme marcate între picheţii din
capătul rândului, şi se fixează cu un ţăruş, la distanţa stabilită. La plantarea pomilor se întinde
din nou aceeaşi sârmă gradată, pentru a determina locul fiecărui pom. Pe suprafeţe mai mici
se folosesc obligatoriu scândura de plantare, care are lungimea de 1,50 m, cu crestături la
cele două capete şi una la mijloc. Scândura de plantare se aşează cu crestătura de la mijloc
pe pichetul care marchează locul pomului şi se mai bat doi picheţi la ambele capete ale
scândurii, când se sapă groapa, cei doi picheţi de la capetele scândurii rămân şi la plantarea
pomului .

Sistemul de pichetat ales este dat de figura geometrica, ce se realizeaza pe teren cu ajutorul a 3-4 picheti şi care poate fi: un pătrat, un dreptunghi sau un triunghi. Denumirea acestor forme este atribuită şi sistemelor de pichetat:

Pichetatul în pătrat, la care distanţele dintre rânduri sunt egale cu cele dintre pomi pe rând. Acest tip de pichetat se foloseste în general, pentru înfiinţarea plantaţiilor clasice şi pe
terenuri plane;

- Pichetatul în dreptunghi, cu distanţele mai mari între rânduri şi mai mici între pomi pe rând,
se utilizează mai mult pe terenurile plane şi cu pantă uşoara pentru toate tipurile de livezi;

- Pichetatul în triunghi, oferă pomilor condiţii mai bune de captare a luminii directe şi de

distributţe a rădăcinilor în spaţiul de nutriţie. Pe terenurile în pantă, pomii constituie obstacole pentru apa care se scurge la vale şi erodează solul.

Pentru executarea unui pichetat sunt necesare:

• jaloane de 2 m vopsite cu roşu şi alb, pentru a fi vizibile;

• ruleta sau panglica de oţel de circa 50 m lungime;

• sârmă cu noduri marcată din metru în metru de circa 50 m lungime;

• picheţi, ţăruşi şi maiuri din lemn (0,5 lungime);

• triunghi compas cu deschidere reglabilă (2 - 2,5)

Pe terenurile plane pichetatul începe cu jalonarea laturii lungi, luându-se ca aliniament fix un drum, un gard, o perdea de copaci etc, care există şi nu poate fi mutat usor.

In zonele colinare, unde majoritatea terenurilor sunt framântate şi au diferite expoziţii şi pante, orientarea şi pichetarea rândurilor solicită o atenţie şi o pricepere deosebită.

Pe versanţii scurţi, cu pante mici şi uniforme, pichetatul rândurilor de pomi se face paralel cu curbele de nivel, plecându-se de la un aliniament jalonat la baza pantei sau de-a lungul potecilor făcute de animale în timpul păşunatului.

Pe versanţii lungi ai dealurilor înalte, pichetatul constituie o lucrare mai complexă, care se execută de către cadre calificate cu ajutorul aparatelor de măsurat.