MARUL

                            PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

                            Specii spontane, soiuri, portaltoi
      Fondul biologic al speciei sintetice M. domestica Borkh este extrem de bogat
şi heterogen, fiind alcătuit din peste 10 000 de soiuri, cărora li se adaugă altele
(câte 150—200 pe an — Le Lezec, 1990) nou create în zilele noastre, precum şi
de un extrem de mare număr de portaltoi. Aceasta se datorează faptului că la
formarea actualelor soiuri au participat numeroase specii spontane existente în
spaţiul Euro-Asiatic, considerat „leagăn de origine" al speciei cultivate.
     Specii spontane. Indiscutabil, principala specie spontană ce a contribuit la
formarea multor soiuri este M. silvestris (L.) Mill. — mărul pădureţ. În ţara
noastră el este situat aproximativ în centrul vastei sale arii de răspândire, care
cuprinde : Europa (fără Peninsula Iberică şi fără partea septentrională, deoarece
mărul spontan nu depăşeşte paralela 63°), Asia Mică, Sudul fostei U.R.S.S.,
Transcaucazia, Sudul şi Estul Mării Caspice. În acest areal, mărul pădureţ există
într-o mare diversitate de tipuri care se deosebesc după forma coroanei, forma,
dimensiunile, coloritul şi epoca de coacere a fructelor, precum şi în privinţa
gustului. Ca trăsături comune tuturor formelor spontane, literatura subliniază
vigoarea mare de creştere, intrarea relativ târzie pe rod şi rezistenţa lor la ger.
Aceste însuşiri ale speciei M. silvestris se regăsesc la numeroase soiuri pe care lea
generat direct sau la a căror formare a participat alături de alte specii, soiuri care
alcătuiesc grupele : calvilelor; rambourelor şi a merelor trandafirii. Fructele
soiurilor din prima grupă au 5 coaste înguste, marcate pe toată lungimea fructului,
au pulpa fină şi cu aromă puternică de fragi sau zmeură. Ca exemple : „Calvil alb
de iarnă", „Gravenstein", „Calvil roşu" de toamnă şi de iarnă. Rambourele au
coaste largi şi pulpă nearomată, motiv pentru care sunt folosite mai mult în
industrie. Merele trandafirii au coaste înguste dar sunt marcate numai în
apropierea cavităţii caliceale (opus codiţei), iar pulpa lor are o puternică aromă de
trandafir. Acestei grupe îi aparţin : „Astrahan" alb şi roşu „Roz de Virginia",
„Napoleon" „Wagener premiat" ş.a.
     O altă specie spontană care a participat la formarea unora dintre actualele
soiuri este mărul pitic Malus pumilla Mill. Arealul acestuia se suprapune cu cel al
mărului pădureţ, începând din sud-estul Europei şi până în estul Mării Caspice,
depăşindu-1 apoi mult spre centrul Asiei până pe dealurile ce însoţesc masivele
muntoase Tian-Şan şi Altai. Este o specie de vigoare mai scăzută şi cu
neuniformitate mai accentuată decât a mărului pădureţ. Aceasta a făcut pe mulţi
botanişti să identifice nişte varietăţi în cadrul speciei (var. praecox, var.
paradisiaca şi altele), iar pe alţii să le considere chiar specii independente.
M. pumilla var. praecox Pall (dusenul) are vigoare mijlocie, creşte ca
arbustoid, se înmulţeşte vegetativ, începe să rodească timpuriu la 3— 4 ani, dând
fructe dulci şi fade ce se coc timpuriu.
M. pumilla var. paradisiaca Medik. (paradisul) are vigoare redusă, creşte ca
arbust, se înmulţeşte vegetativ, este sensibil la ger şi la secetă, începe să rodească
foarte timpuriu (2—3 ani). Fructele lui sunt mici, lung pedunculate şi se coc
toamna târziu.
     Specia M. pumilla, reprezentată prin cele două varietăţi, este mai pretenţioasă
faţă de căldură decât M. silvestris şi este sensibilă la seceta din sol şi din
atmosferă (mai ales paradisul). Se consideră că această specie a participat la
formarea multor soiuri alături de mărul pădureţ : „Astrahan alb", „Calvil alb de
vară", „Ananas", „Clar alb", „Galben nobil" etc.
     Mărul siberian Malus baccata Borkh este a treia specie spontană cu rol de
genitoare a unor soiuri cultivate. Aria ei asiatică de răspândire are două ramificaţii
spre apus : cea nordică ajunge la poalele Munţilor Altai, se suprapune parţial cu
arealul lui M. pumilla, apoi se extinde în Siberia ; ramificaţia sudică porneşte de la
poalele Munţilor Himalaia, se uneşte cu ramura nordică, cuprinzând apoi China,
Peninsula Coreea şi Arhipelagul Nipon. Ca şi în cazul speciilor anterioare, la
mărul siberian au fost identificate varietăţi adaptate unor condiţii specifice de
viaţă: var. sibirica, var. manchurica şi var. himalaica (N. Con- stantinescu,
1957).
     Mărul siberian este foarte productiv, foarte rezistent la ger (—40°C), dar
suferă de secetă în verile calde. A dat în cultură multe soiuri răspândite în Siberia,
denumite „global" — „mere crabe", caracterizate printr-o mare rezistenţă la ger.
Acestea au fructe mici sau mijlocii, cu caliciul caduc formate pe lăstari de 7—10
cm. Fructele sunt acre, astringente, se „mălăeţesc" repede şi rămân bine prinse în
pom până primăvara.
     Mărul chinezesc Malus prunifolia (Wild) Borkh are, de asemenea, contribuţie
însemnată la formarea unor soiuri cultivate ; nu a fost găsit în stare spontană, din
care cauză unii specialişti nici nu-1 consideră specie independentă. Are caractere
intermediare între mărul pitic şi cel siberian şi apropiate de mărul cultivat. Este
răspândit pe tot continentul Asiei de unde s-a extins până dincoace de Munţii Urali
în centrul şi nordul, C.I.S.
Se pare că aici a fost adus de Ermak, cuceritorul Siberiei, care 1-a găsit în
grădinile regelui Kucium al Siberiei (N. Constantines cu, 1957).
Este rezistent la ger, destul de rezistent la secetă şi are fructe relativ mici,
variate ca formă şi cu gust în general bun. În cultură este reprezentat de soiurile
Kitaica.
     Între apusul Europei şi Extremul Orient mai există şi alte specii spontane
importante ale genului Malus, dar ocupă arii ceva mai restrânse. Astfel, mărul
oriental Malus orientalis Uglitz creşte spontan în Crimeea, Caucaz şi Asia
Centrală. Caractere şi însuşiri ale mărului oriental, combinate cu ale mărului
pădureţ, se regăsesc la soiurile „Renet ananas" şi „Rozmarin alb", în timp ce
soiurile „Aport" şi „Renet de Orleans" reunesc particularităţi provenite de la trei
specii : mărul pădureţ, mărul oriental şi mărul siberian.
Mărul lui Silver s, M. silversii Lab., care formează păduri întregi în Asia
Centrală, partea vestică a Munţilor Tian-Şan şi în alte regiuni, a participat la
formarea soiurilor : „Borovinka", „Renet Baumann" si „Wealthy".
Existenţa acestor 6 specii în spaţiul geografic amintit, precum şi regăsirea la
soiurile prezente în cultură a caracteristicilor lor biologice, în cele mai variate,
uneori chiar bizare combinaţii, au determinat pe mulţi oameni de ştiinţă ca : De
Cando11e (1896), Vavilov (1903), Schiemann (1932) , Wilcox (1963) şi
Westwood (1978) să considere că originea geografică a mărului cultivat este
Euro-Asiatică şi că principalii strămoşi ai actualelor soiuri existente în cultură sunt
speciile enumerate mai înainte.
     Unele particularităţi biologice comune majorităţii speciilor ce aparţin genului
Malus, cum sunt numărul de cromozomi (2n=34) şi posibilitatea de polenizare şi
fecundare încrucişată, au făcut ca hibridările naturale între speciile ce trăiesc pe
acelaşi teritoriu să fie mult facilitate. Ca urmare, în zonele de suprapunere a
arealelor, între cele 6 specii principale precum şi între fiecare dintre ele luate în
parte şi alte specii din cele peste 30 ale genului Malus care mai vieţuiesc în
acelaşi spaţiu, au apărut multe forme intermediare. Numărul acestora culminează
în zonele de suprapunere a arealelor speciilor M. silvestris cu M. pumilla, precum
şi în Asia Centrală.
În regiunea Caucazului, în răsăritul Mării Caspice (Turcmenia) şi în nordvestul
Munţilor Himalaia există păduri întinse în care mărul este dominant, fiind
reprezentat printr-o mare diversitate de forme. Un argument de toponimie legat de
marea densitate a mărului în zonă este faptul că Alma-Ata, capitala Kasahstanului,
situată pe prelungirile nordice ale Munţilor Tian-Şan din Asia Centrală,
înseamnă „tatăl merilor".
Alte specii spontane ale genului Malus sunt folosite în prezent în lucrările de
ameliorare, atât la noi cât şi în alte ţări cultivatoare, pentru crearea de soiuri
rezistente la boli. Dintre acestea, enumerăm :
Malus ioensis (Wood) Britt — specie spontană nord-americană, folosită
pentru obţinerea soiurilor adaptate la condiţiile din regiunea nord- vestică a
preeriilor din America de Nord.
Mărul coronat, Malus coronaria (L) Mill., este o specie spontană tetraploidă
(2n=68 cromozomi), tot din America de Nord, cu fructe asemănătoare mărului
pădureţ de la noi, râspândit ca plantă ornamentală în toate parcurile din zona
temperată în atmosfera cărora degajă un puternic şi plăcut parfum în timpul
înfloririi. A fost folosit pentru obţinerea unor soiuri americane.
Mărul ornamental, Malus floribunda Sieb., este originar din Japonia. In prezent
constituie podoaba parcurilor din zonele temperate, florile extrem de abundente de
culoare roşie la început şi roz-pal înainte de scuturarea petalelor. Creşte ca arbust
sau arbustoid, are fructe mici şi o mare rezistenţă la rapăn — cea mai păgubitoare
dintre bolile care atacă frunzele, fructele şi lăstarii majorităţii soiurilor existente în
cultură. Din această cauză, în toate ţările, inclusiv în România, se desfăşoară o activitate
intensă pentru obţinerea de soiuri rezistente la rapăn prin încrucişarea
soiurilor existente cu mărul ornamental.
     Mărul japonez Malus zumi (Redh), specie hibridă de vigoare redusă cu fructe
mici, lung-pedunculate, este şi el mult utilizat în hibridări datorită rezistenţei la
boli, în special la făinarea mărului, cea de-a doua boală în ordinea descrescândă a
pagubelor provocate mărului. Tot în scopul creării de soiuri rezistente la boli, se
mai folosesc în lucrările de ameliorare: Malus Kaido, M. toringo, M. spectabilis.
Sortimentul de soiuri. Din cele peste 10 000 de soiuri care alcătuiesc specia
Malus domestica Borkh, în mod paradoxal, se cultivă pe suprafeţe mari un număr
foarte mic. Fenomenul este mai evident, in mod deosebit, în ţările mari
cultivatoare.
     Astfel, fosta U.R.S.S. — ţara cu cea mai mare producţie de mere de pe glob,
obţinea în 1987 peste 70% din recolta anuală de la nouă soiuri. Dintre acestea,
cinci soiuri („Antonovka", „Anis", „Clar alb", „Coricinoe polesatoe" şi ,,Osenie
polesatoe") au dat 50% din recoltă, iar următoarele patru: „Melba", „Borovinka",
„Pepin Safranâi" şi „Wealthy" au produs 2l% din total (Kama r a ş o va, citată de
Way, 1990).
     In S.U.A. — cel de al doilea mare producător de mere, sunt considerate
importante 15 soiuri, dar aproape 80% din recoltă este obţinută de la 5 soiuri :
grupul „Delicios roşu" (39%), „Delicios auriu" (17%), „Mc Intosh" (11%),
„Frumuseţea Romei" (6%) şi „Jonathan" (5%) (Way).
Urmează Franţa, deţinătoarea locului întâi la producţia europeană de mere,
unde din cele 6 soiuri înregistrate distinct recoltele au fost şi mai sunt dominate de
două : „Delicios auriu" şi mutantele lui (54,8%) şi grupul „Delicios roşu", tipurile
standard şi spur 12,9% (Way, 1990).
Din producţia de mere anuală a Italiei, care se situează imediat după Franţa în
ierarhia europeană, aproape 78% este obţinută din 3 soiuri : „Delicios auriu"
(41,9%), grupul „Delicios roşu" (25,8%) şi „Morgenduft" (10,2%) (Ellinger, citat
de Wa g n e r , 1985).
Din categoria ţărilor mari producătoare, mai amintim : Germania, unde
jumătate (51%) din producţie este dată de trei soiuri : „Delicios auriu" (20,1%),
„Cox's Orange Peppin" (16,4%) şi „Frumos de Boskoop" (14,5%) şi apoi circa o
cincime de alte 4 soiuri.
Concentrarea atenţiei cultivatorilor pe un număr restrâns de soiuri s-a produs şi
în ţări cu recolte sub 1 milion de tone anual, adică a acelora care nu intră în rândul
marilor producători. Japonia, de exemplu, recoltează 65% din producţia anuală de
la 2 soiuri : „Fuji" (38%) şi „Starking delicious" (27%) (Way, 1990). În Grecia,
76,1% din recoltă o dă grupul „Delicios roşu" ; în Belgia, peste 70% din recoltă se
obţine de la „Delicios auriu" (37,5%), „Frumos de Boskoop" (20,2%) şi
„Jonagold" (15,7%) ; în Olanda, peste 60% se recoltează de la „Delicios auriu"
(24,9%), „Frumos de Boskoop" (21,1%) şi „Cox's orange" (16,7%), iar în Anglia
peste 57% din recoltă este asigurată de „Cox's orange" (St. Wa g n e r , 1985).
O privire asupra acestor aspecte în principalele zone de cultură a mărului de pe
glob (tab. 15.1) care asigură, practic, jumătate din producţia mondială de mere,
permite ajungerea la concluzii valabile pe întreg globul.
Orânduind după pondere numai soiurile care au fost înregistrate cu minimum
100 000 t anual în aceste zone, rezultă că recordul absolut revine soiului „Delicios
auriu" (cu peste 3 500 000 t, ceea ce îl detaşează la mare distanţă cu peste 1 200
000 t de grupa „Delicios roşu").
Locul doi revine grupului „Delicios roşu", care deţine primatul în S.U.A. şi
Grecia.
     Pe locul al treilea, după aprecierea noastră, trebuie aşezate alături soiul
„Antonovka", specific iernilor aspre din fosta U.R.S.S. şi „Cox's orange peppin",
specific Angliei şi răspândit în vestul Europei. Acesta din urmă, în afară de
calităţile gustative mult apreciate, beneficiază şi de o rezistenţă medie la rapăn.
Locul al patrulea revine soiului „Frumuseţea Romei", cultivat mai ales în S.U.A. şi
vestul Europei. În funcţie de producţiile apropiate, locul al V-lea este ocupat de
patru soiuri : „Jonathan", „Frumos de Boskoop", „Granny Smith" şi „Fuji".
Din tabel mai rezultă că aproape 27% din producţia mondială de mere este
asigurată de cele 12 soiuri care trebuie considerate, pe drept cuvânt, cele mai
importante din punct de vedere economic.
În legătură cu sortimentul soiurilor de măr care, este în continuă creştere, mai
subliniem două aspecte.
Primul se referă la orientarea către crearea de soiuri rezistente la principalele
boli: rapăn (Endostigme inaequalis (Cooke) Syd.) şi făinare (Podosphaera
leucotricha (Ell et Ev) Salm). Începând din deceniul al 4-lea al secolului nostru, în
S.U.A. au fost depuse eforturi pentru obţinerea unor soiuri cu rezistenţă la rapăn.
Ca rezultat, în 1970 a fost omologat soiul „Prima", care deţine prioritatea absolută
în domeniu, urmat de „Priscilla" în 1972. Canada şi Franţa au omologat în 1974
soiurile rezistente la rapăn „Mcfree" şi, respectiv, „Priam", după care, până în
1987, numărul soiurilor din această categorie a ajuns la 9 în S.U.A., 9 în Canada,
câte două în Anglia şi Franţa şi 6 în România. Tabelul 15.1
De subliniat că ţara noastră ocupă în acest domeniu locul al 3-lea pe glob,
după S.U.A. şi Canada, ca număr de soiuri rezistente create şi locul al 4-lea pe glob
după S.U.A., Canada şi Franţa, ca dată a omologării primului soi cu aceste
caracteristici.
     În prezent, soiurile nou create cunoscute sânt în jurul a 30 ; ele câştigă teren în
producţie, iar cercetările continuă nu numai în ţările enumerate mai înainte ci şi în
alte ţări cultivatoare : Italia, Germania, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria etc.
Cele mai complexe programe întreprinse în domeniul rezistenţei la boli şi
dăunători se desfăşoară, însă, în Franţa.
Cea de-a doua orientare în activitatea de creare de noi soiuri, pe care o
amintim, este legată de tendinţa mondială de extindere a culturilor superintensive
de măr. În acest scop se urmăreşte crearea de noi soiuri care să poată fi cultivate în
livezi de foarte mare densitate. În această direcţie este de semnalat că, în Canada
(Columbia britanică), la începutul deceniului 60—70, a fost descoperită mutaţia
naturală a soiului „Mc Intosh", care a devenit actualul soi „Wijcik”. Acesta are
internoduri foarte scurte şi este lipsit total de ramificaţii de schelet sau formează
ramificaţii laterale extrem de puţine şi scurte. Mugurii de rod se formează în
principal pe „ţepuşe" inserate pe unica tijă, cu excepţia cazurilor când aceasta este
deteriorată accidental sau tăiată. Se pare că mugurele terminal manifestă o
dominanţă apicală deosebită. An de an tija se prelungeşte vertical printr-un scurt
lăstar, fără a forma alte ramificaţii de schelet. Ca urmare, soiul Wijcik formează în
mod natural cordoane verticale, devenind primul soi de măr columnar. El are
diametrul atât de mic, încât pomii se pot planta la mai puţin de 1 ×1 m. Începând
cu deceniul şapte, Staţiunea East Mailling a iniţiat un program de producere a unor
soiuri comerciale colonare prin hibridarea soiului „Wijcik" cu soiuri cu creştere
normală. În aceste hibridări jumătate din descendenţi moştenesc, mai mult sau mai
puţin, modul de vegetaţie columnar. Rezultatele unor încrucişări făcute în 1976 au
fost comercializate în 1989 sub numele Walz („Wijcik x Golden delicious"), Polka
(„Golden Delicious x Wijcik") şi Bolero („Wijcik x Greenleeves"), toate trei având
creşterea columnară caracteristică soiului „Wijcik".
Principalele soiuri cultivate sunt prezentate în tabelul 15.2.
Portaltoii mărului. Fondul biologic al speciei Malus domestica Borkh. mai
cuprinde şi un număr impresionant de portaltoi care depăşeşte totalul portaltoilor
tuturor celorlalte specii luate împreună. În secolul trecut erau folosiţi ca portaltoi
generativi mărul sălbatic (M. silvestris) şi mărul franc (obţinut din seminţele unor
soiuri cultivate), iar ca portaltoi vegetativi de vigoare mai scăzută dusenul (M.
pumilla-praecox) şi paradisul (M. pumilla-paradissiaca). Întrucât sub cele două
denumiri „dusen" şi „paradis" existau foarte variate forme (în 1870 R i v e r s
citează 14 tipuri numai de „paradis"), la începutul acestui secol şi ulterior au fost
făcute studii în primul rând în Anglia, apoi în Olanda, foste U.R.S.S., Polonia,
S.U.A., Canada etc., căutându-se în mod special tipuri care să imprime o vigoare
mai redusă şi o bună adaptare la condiţiile climatice din zona de amplasare a
cercetărilor. Rezultatul acestor cercetări este obţinerea mai multor serii de portaltoi
vegetativi, prima şi cea mai cunoscută fiind East Malling (E. M. I-XVI).
Activitatea de cercetare a început în 1917 la staţiunea East Malling (Anglia) şi
a urmărit, mai ales, obţinerea de portaltoi rezistenţi la păduchele lânos.
A urmat, în 1930, seria Merton Immune (M. I. 778—793) şi apoi, în 1952,
seria Merton Malling (M.M. 101—115). În paralel, în fosta U.R.S.S. a fost creată
seria Budagowschi (Bud. 9, Bud. 490 şi Bud. 491); în Polonia, la Skiernevice,
după 1954, seria Polschi (P. 1—22), iar în Suedia, seria Alnarp, toate cu aptitudini
de rezistenţă la geruri.
În ultimele decenii, peste Oceanul Atlantic s-au obţinut numeroşi portaltoi
vegetativi pentru măr, şi anume, în S.U.A., în 1953, seria Cornell-Geneva (CG 60,
80, 44), în 1959 seria Michigan Apple Clone (MAC 1—46), iar în Canada,
începând din 1967 seria Ottawa (O. 1—14). Tabelul15.2. Tabelul15.3
Este demn de amintit că, relativ recent, ca urmare a studiilor privind
„eliberarea de virusuri" a portaltoilor prin tratament termic din seria East Malling,
au fost obţinute noi clone. Pentru cele libere de principalele virusuri (lemn de
cauciuc, mozaicul mărului, crăpătura în stea) s-a adăugat la denumire sufixul „A"
(ex. : M. 9—A). În general, clonele cu sufixul A produc pomi de aceeaşi vigoare ca
şi portaltoii nedevirozaţi din categoria respectivă. O altă serie complet liberă de
virusuri obţinute prin eforturile comune ale staţiunilor East Malling şi Long
Ashton poartă sufixul „EMLA" (ex.: M-9-EMLA) şi au fost lansaţi în 1969—1970.
În privinţa vigorii purtătorii sufixului EMLA sunt ceva mai viguroşi decât clonele
din care au provenit, cea mai mare modificare înregistrându-se la M—9—EMLA,
care este mai viguros cu 50% decât M—9.
Din literatura de specialitate rezultă că toţi aceşti portaltoi manifestă o bună
compatibilitate cu toate soiurile, existând doar rare semnalări de compatibilitate
redusă. Ex. : soiul „Delicios auriu" formează o hipertrofie la locul de altoire pe M
—9, fără ca aceasta să impieteze asupra duratei de viaţă sau a recoltelor.

Principalii portaltoi ai mărului şi caracteristicile lor sunt cuprinse în tabelul
15.3.

MARUL

                                        IMPORTANŢĂ, ARIE DE RĂSPÂNDIRE


      Importanþã. În producþia mondialã de fructe mãrul are o poziþie deosebitã
deoarece, împreunã cu bananierul ºi portocalul, asigurã 2/3 din recolta globalã,
fiecare dintre specii contribuind în mãsurã aproape egalã (câte aprox. 40 milioane
tone). Analizate dupã ponderea, componentelor anatomice edibile (consumabile)
ale fructelor, mãrul ocupã primul loc în producþia fructiferã mondialã. El este
cultivat pe circa 4 500 000 ha rãspândite în 80 de þãri, dintre care 67 înregistreazã
recolte anuale mai mari de 1 000 t, iar 13 þãri sunt socotite, pe drept, mari
producãtoare, deoarece, înregistreazã recolte de peste 1 000 000 t anual. De
subliniat cã în rândul. acestora din urmã a intrat, relativ recent, ºi România care
ocupã astfel locul al 12-lea din lume ºi al 6-lea din Europa.
     Ponderea pe care o are cultura mãrului în economia mondialã a producþiei de
fructe se datoreazã, în primul rând, rolului pe care îl au fructele în alimentaþia
raþionalã a omului, apoi în prevenirea ºi combaterea unor maladii, în sporirea
venitului naþional, precum ºi în ameliorarea condiþiilor microclimatice de viaþã.
Merele au o compoziþie chimicã extrem de complexã. Ele
conþin : zaharuri, acizi organici, substanþe tanoide, pectice,
proteine, celulozã, substanþe fenolice, alcooli, esteri, eteri,
carbonili, acetali. Numai în alcãtuirea aromei (gustul ºi mirosul)
merelor au fost identificate 169 substanþe din aceste ultime categorii (I. F.
Radu, 1985). În alimentaþie, rol deosebit revine, însã, alãturi de cele enumerate
mai înainte, vitaminelor ºi sãrurilor minerale. Din prima categorie enumerãm, în
ordine descrescândã a cantitãþii : vitamina C (0,5—40 mg la 100 g substanþã
proaspãtã) ; vitamina PP (0,1—0,7 mg la 100 g) ; provitamina vit A (-8-caroten
0,02—0,09 mg la 100 g), apoi vitaminele Bl, B2, biotinã, acid pantotenic (Radu,
1985) ºi vitamina B6. În privinþa sãrurilor minerale, pânã în prezent au fost identificate
în mere 45 de elemente, în cantitãþi diferite.
    Conþinutul în substanþe hrãnitoare, precum ºi echilibrul zahãr/aciditate
specific, asociat cu substanþele aromate ºi cu o coloraþie variatã, face ca mãrul sã
constituie o îmbinare fericitã de proprietãþi alimentare ºi organoleptice. Armonia
gustului, parfumul subtil ºi textura plãcutã a merelor sunt apreciate unanim ºi le
situeazã în categoria alimentelor solicitate pe toate meridianele ºi paralelele
globului.
    Sunt consumate proaspete, uscate, preparate ca mâncãruri gãtite, ca mere
murate, ca bãuturi nealcoolice (sucuri ºi nectaruri) sau alcoolice, rachiu de mere
ºi cidru. în privinþa producþiei de sucuri, este de subliniat cã mãrul deþine primatul
cu 21% din totalul coonsumului mondial. Despre cidru ne limitãm sã menþionãm
câ este o bãuturã mult apreciatã în Franþa, cea mai mare producãtoare din lume,
unde rezistã „concurenþei" vinului (aceastã þarã ocupã ºi locul întâi pe glob la
producþia de vin), apoi în Germania, Elveþia, Anglia, Spania ºi alte þãri.
Conþinutul merelor face ca, alãturi de valoarea alimentarã, acest fruct sã aibã ºi o
serie de proprietãþi terapeutice ºi explicã prezenþa lui nu numai în alimentaþia
omului sãnãtos, ci ºi în regimuri alimentare recomandate atât de medicina
popularã cât ºi de cea ºtiinþificã, multor categorii de bolnavi. Deconstipant
renumit, mai ales dacã este consumat la micul dejun, el are rol important în
prevenirea cancerului intestinului gros. La nivelul intestinului mãrul manifestã o
mare putere absorbantã a toxinelor. Ca urmare, este indicat în infecþiile
intestinelor (colibacilozã), iar celuloza lui nu este iritantã. El constituie, de
asemenea, unul dintre cele mai bune tratamente ale diareei infantile, acutã sau
cronicã. Mãrul are o acþiune favorabilã asupra diurezei ºi a eliminãrii acidului
uric, fiind recomandat artriticilor, obezilor ºi reumaticilor. Mulþi medici
recomandã folosirea cojilor de mere, în acelaºi scop, precum ºi pentru înlãturarea
insomniilor. Mãrul este, de asemenea, unul din mijloacele cele mai simple de luptã
contra hipertensiunii arteriale, preventiv sau curativ.
În legãturã cu utilizarea mãrului ca aliment-medicament, mai este de subliniat
faptul cã, datoritã existenþei unui mare numãr de soiuri cu coacerea eºalonatã (din
iunie-iulie pânã în iarnã) ºi datoritã capacitãþii mari de pãstrare a fructelor în
timpul iernii, aceastã specie este prezenþã în consum pe cea mai mare parte a
anului ºi în special în sezonul rece, când posibilitãþile de aprovizionare a
organismului uman cu vitamine sunt reduse.
La sporirea importanþei mãrului ca specie fructiferã mai trebuie adãugate o
serie de particularitãþi agrobiologice. Specia este rusticã, bine adaptatã climatului
temperat, ale cãrui extreme le suportã mai bine decât toate celelalte specii
fructifere, dând cele mai mari recolte. Mãrul poate f i cultivat în condiþii
pedoclimatice foarte diferite ºi se preteazã la oricare dintre sistemele de culturã,
de la cele cu pomi uriaºi pânã la cele cu pomi de vigoare redusã intensive,
superintensive ºi chiar în culturi artistice palisate. Fructele sale suportã transportul
cu mai multã uºurinþã decât alte specii ºi constituie o materie primã de mare
valoare în industria alimentarã.
    Aria de rãspândire. Cele peste 4 500 000 ha ocupate cu mãr sunt rãspândite
în ambele emisfere ale globului terestru ºi în toate continentele. În emisfera
borealã, în care mãrul deþine primatul, limita septentrionalã a acestui areal se
situeazã în nordul Chinei ºi Siberia (unde temperaturile scad iarna la -40 0C), urcã
la peste 66° latitudine, aproape de Cercul Polar, în Norvegia, apoi coboarã la
latitudini ceva mai mici în Canada. În emisfera australã limita sudicã a culturilor
de mãr este aproximativ paralela 40° - în Chile, Argentina, Republica Africa de
Sud, Australia, Noua Zeelandã. Între aceste limite extreme culturile masive
formeazã douã centuri amplasate în cele douã zone temperate de pe Terra. Cea
mai latã este centura borealã, care porneºte de la limita nordicã a culturii mãrului
ºi ajunge la circa 35° latitudine, în nordul Africii pe platourile cu 800-1200 m
altitudine ale Munþilor Atlas, precum ºi în California — S.U.A. În emisfera
australã mãrul este cultivat între 30 ºi 40° latitudine sudicã.
Culturi de micã anvergurã, cu soiuri locale sau cu soiuri superioare ce au
posibilitãþi largi de aclimatizare, cãrora li se aplicã tratamente pentru întreruperea
repausului, existã în prezent si în zona intertropicalã, la altitudini de 2 000—3 000
m. Astfel, în Guatemala („Delicios auriu", „Bela vista", „Gloria Mundi",
„Jonathan"), în India („Ben Davis", „Delicios" div. cv., „Granny Smith",
„Jonathan"), în Tanzania („Gravenstein", „Jonathan", „M. Intosh", „Rome
beauty"), Ecuador („Rome beauty", „Winter banana"), Rhodesia („Rome beauty",
„Winter banana") etc. (R u c k, 1975).
Deºi unele þãri situate în zone tropicale dau producþii care ajung la nivele ce
meritã a fi menþionate în statisticile internaþionale (Rep. Malgaºã), mãrul rãmâne
specia fructiferã caracteristicã zonelor temperate. Recoltele obþinute în þãrile
tropicale sunt de naturã sã sublinieze marea variabilitate a acestei specii,
posibilitãþile ei de aclimatizare la condiþii de mediu diferite ºi, ca urmare, de
extindere, în continuare, a arealului de culturã.
Producþia mondialã de mere se ridicã la 38 940 000 t (1988 — F.A.O.), ceea
ce reprezintã 38,9% din totalul fructelor de zonã temperatã. Din aceastã cantitate,
mai bine de o treime (circa 34%) se produce în Europa, care este principalul
furnizor de mere. Urmeazã America cu 15—18 % din totalul mondial, apoi
Extremul Orient cu 13—16 % . Recoltele cele mai mici de mere se obþin în Africa,
desigur datoritã climatului cald al acestui continent.
În Europa, þãri mari producãtoare de mere sunt Franþa cu 2 424 000 t anual,
Italia cu 2 144 000 t, Polonia cu aproape 2 milioane tone, urmate de Germania ºi
Spania, fiecare cu puþin peste 1 milion tone ºi apoi de România ºi Ungaria, ambele
cu câte 1 milion tone.
     În România existã condiþii naturale de climã ºi sol foarte favorabile pentru
cultura mãrului, care ocupã în prezent 116 mii ha amplasate în principal în
regiunile care corespund ariei naturale de rãspândire a speciei spontane M.
silvestris (L.) Mill. — mãrul pãdureþ. Acesta este nelipsit din peisajul pãdurilor
noastre de stejar ºi fag cu care se asociazã de preferinþã. Mai rar mãrul pãdureþ se
însoþeºte ºi cu mesteacãnul, în schimb nu urcã în etajul coniferelor. În pãdurile de
deal el populeazã coastele însorite, lizierele, poienile ºi dumbrãvile adãpostite de
vânturi.
     Principalele regiuni producãtoare de mere din þara noastrã sunt situate în
acelaºi areal : pe dealurile subcarpatice, în zona pãdurilor de stejar ºi fag.
Din analiza producþiei pe þarã se constatã cã cinci judeþe din zonele de deal,
enumerate în ordinea volumului producþiei : Bistriþa-Nãsãud, Argeº, Maramureº,
Vâlcea ºi Suceava dau aproximativ 40% din recolta totalã a þãrii. Centrele mai
importante din aceste judeþe, în care cultura mãrului ocupã primul loc, depãºind
prunul, sunt : Baia-Mare, ªomcuþa, Seini, Beclean, Bistriþa, Rãdãºeni. Alte centre
renumite, fãrã ca mãrul sã predomine, sunt : Râmnicu-Vâlcea, Horezu,
Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeº, Meriºani, Mãrãcineni.
Alte patru judeþe : Prahova, Dâmboviþa, Sibiu ºi Mureº contribuie la producþia
naþionalã de mere cu circa 15%, în cadrul lor existând centrele : Poseºti, Drajna,
Mãgurele (Prahova), Voineºti, Gemenea (Dâmboviþa), Cisnãdie, Sibiºel, Sãliºte
(Sibiu) ºi Reghin (Mureº). Se mai obþin producþii importante de mere în judeþele :
Caraº-Severin, Cluj, Satu-Mare, Braºov, Buzãu, Vrancea, Iaºi, Neamþ, Hunedoara
ºi Harghita, în fiecare dintre acestea existând centre importante pentru aceastã cultura.

POMI SI ARBUSTI FRUCTIFERI

CAPITOLUL III. LUCRĂRI  DE ÎNTREŢINERE A POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
                                                          

1. Lucrări de întreţinere

1.1 Lucrări de întreţinere a solului în livezi

Înierbarea constă din menţinerea terenului din plantaţie cultivat cu ierburi perene şi se
recomandă doar pentru zonele deluroase, cu multe ploi. În zonele cu mai puţine ploi,
înierbarea mai mult dăunează decât ajută, deoarece ierburile prin numeroasele lor rădăcini,
formează aproape de suprafaţa solului, un strat pâslos, care împiedică pătrunderea apei din
ploi, la rădăcinile pomilor. O parte din apă, care pătrunde totuşi în pământ, este absorbită de
rădăcinile ierburilor, înainte de a ajunge la rădăcinile pomilor. Mai mult, ierburile crescând
primăvara devreme, consumă cantităţi mari de apă tocmai în acea vreme când şi pomii au
mare nevoie de ea.

Înierbarea are loc începând cu al doilea, al treilea an de plantare şi poate să fie totală sau parţială. În cazul înierbării parţiale, o parte din suprafaţa  de  teren din jurul trunchiului se menţine sub formă de ogor negru prin lucrări manuale şi prin erbicidare. Înierbarea poate fi permanentă sau periodică, când după un număr oarecare de ani se ară şi se menţine câţiva ani ca ogor negru, după care se înierbează din nou.

În condiţii de irigare este bine să se execute  înierbarea terenului în benzi, între rândurile de pomi.

Menţinerea permanentă a ogorului negru  este un alt mod de întreţinere a solului în livezi.
În acest caz solul se menţine curat de buruieni şi afânat în cursul întregii perioade, prin
discuire sau praşile repetate. Pământul fiind lucrat şi afânat, apa din ploi pătrunde cu uşurinţă
şi ajunge repede la rădăcini. În acelaşi timp, solul fiind afânat la suprafaţă, împiedică
evaporarea apei, ea rămânând aproape în întregime la dispoziţia pomilor. Ca urmare, pomii
din livezile unde pământul este menţinut ogor negru, fără concurenţa buruienilor pentru apă şi
hrană cresc mai bine, formează mai mulţi muguri de rod şi dau recolte bogate.

Totuşi, prin lucrarea permanentă a solului, în cazul ogorului negru, se distruge, într-o
anumită măsură structura lui.  Asemenea soluri se bătătoresc repede, nu permit pătrunderea
apei şi a aerului către rădăcini. Pentru a reduce aceste efecte nedorite, toamna, în perioada
îngălbenirii frunzelor, terenul se ară la adâncimea de 20 - 22 cm, în livezile de măr şi păr, la

15 - 18 cm, la 15 - 18 cm, în cele de prun, cais, piersic, cireş, vişin şi de arbuşti fructiferi. Adâncimea arăturii va fi mult mai redusă în apropierea trunchiului pomilor, pentru a nu distruge rădăcinile. Arătura de toamnă nu se grăpează, brazdele şi bulgării opresc zăpada pe loc, sporind la creşterea cantităţii de apă din sol în primăvară. Arătura se va executa la 1,0-
1,2 m de rândul de pomi.

Primăvara se face o lucrare de afânare a solului la 10 - 12 cm cu cultivatorul sau cu sapa pe toată suprafaţa, inclusiv sub coroana pomilor, după efectuarea tăierilor şi tratamentelor contra bolilor.

În cursul verii, solul din livadă se mai lucrează de 4- 6 ori, la 10 - 12 cm, mai ales după ploi, în aşa fel încât să nu fie buruieni şi pământul să fie afânat.

Culturi de acoperire folosite pentru îngrăşământ verde constau în întreţinerea terenului din livadă prin cultura unor plante folosite ca îngăţământ verde. Cultura ocupă terenul doar câteva luni, în restul timpului solul se menţine ca ogor negru. Specia cultivată trebuie să crească repede, să producă o masă cât mai bogată de materie organică, să nu concureze pomii pentru apă şi substanţe nutritive.

Cele mai bune culturi de acoperire pentru îngrăşământ verde în livezi sunt cele de toamnă-primăvară sau de vară, deoarece ele cresc şi se dezvoltă în perioadele în care pomii au cerinţe mai mici pentru apă şi substanţe nutritive. Pentru culturile de primăvară se recomandă: seradela, sulfina şi rapiţa; pentru culturile de vară: lupinul alb, lupinul galben, facelia,  seradela,  soia,  fasoliţa,  floarea  soarelui;  pentru  culturile  de  toamnă:  secara, măzărichea păroasă, trifoiul şi rapiţa.

Încorporarea plantelor în sol se realizează cu ajutorul grapei cu discuri şi cu plugul.

Se practică pe solurile lipsite de materie organică (solurile nisipoase, în special).

Ogorul negru combinat cu plante acoperitoare sau ogorul negru ocupat este un alt mod de
menţinere a solului în livezi care elimină unele neajunsuri ale celor două moduri de lucrare a
solului. În prima jumătate a verii solul din livadă se menţine ogor negru. După încetarea
creşterii lăstarilor, în a doua jumătate a verii (luna august) se însămânţează anumite plante
agricole, de obicei furajere ( mazăre furajeră, lupin galben, secară, timoftică). Aceste plante
cresc  până  în  toamnă,  dau  o  masă  verde  importantă  care  în  perioada  înfloritului  se
tăvălugesc şi se îngroapă în sol prin arătura de toamnă, ca îngrăşământ verde.

Culturile intercalate cu plante agroalimentare constau în cultivarea cu plante cu perioadă
scurtă de vegetaţie în zonele secetoase pentru menţinerea umidităţii în sol. Din păcate, acest
mod de întreţinere a solului nu este posibil decât în zonele cu multe ploi, cel puţin 600-700
mm de precipitaţii anual sau cu posibilităţi de irigare. În regiunile secetoase, unde se resimte
o mare lipsă de ploaie, în a doua parte a verii, nu este posibilă o cultură anuală, nu răsare
nimic sau ceea ce răsare nu creşte. În aceste regiuni este mai bine de menţinut ogorul negru
în cursul verii.

Mulcirea solului constă în menţinerea solului acoperit cu diferite materiale. Mulciul poate fi natural, obţinut pe terenul din plantaţii sau pe alte terenuri, cât şi artificial. Ca mulci natural se folosesc resturile vegetale din gospodărie (paie, coceni, frunze, rumeguş, fânul de proaspătă calitate) care, fie întregi, fie tocate, acoperă terenul într-un strat uniform de 10-15 cm, strat ce permite pătrunderea în sol a apei, aerului şi cădurii dar împiedică pierderea apei, pătrunderea luminii şi creşterea buruienilor.

Ca mulci artificial  se foloseşte folia neagră de polietilenă sau cea transparentă. Practica mulcirii s-a generalizat pe rândurile de pomi pe o lăţime de 1,5 -.2 m, în special la plantaţiile intensive şi superintensive amplasate pe terenurile nisipoase şi în zonele secetoase precum şi în culturile de căpşuni.

1.2. Combaterea brumelor şi îngheţurilor târzii

Brumele şi îngheţurile târzii pot surprinde pomii în fenofaza de umflare a mugurilor floriferi şi chiar în plină floare. Cele mai des afectate sunt speciile cais, migdal, piersic şi cireş, care înfloresc timpuriu.

Pentru protejarea livezilor, cea mai accesibilă şi mai ieftină metodă, rămâne fumigaţia,
respectiv arderea unor materiale uşor de aprins şi care produc fum mult. Condiţia esenţială
este ca arderea să fie înceată, să nu producă flacără. În aceste scopuri se caută din timp
bălegar păios, semiuscat, turbă, gunoaie, buruieni uscate, vreascuri, resturi de cauciuc şi alte
materiale care amestecate pot servi la pregătirea grămezilor fumigene. Pentru fiecare hectar
de livadă sunt necesare 150-200 asemenea grămezi de material fumigen care se distribuie la

8 -10 m una de alta, printre rândurile de pomi, nu numai pe alei şi, pe cât posibil, să fie perpendiculare pe direcţia vântului dominat.  Grămezile cu materiale fumigene trebuie să ardă (să producă fum) până la răsărirea soarelui şi au un efect bun numai la o scădere a temperaturii la -2…-3ºC.

1.3. Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor

Distrugerea buruienilor se poate face prin mijloace mecanice şi prin mijloace chimice înainte  de  formarea  seminţelor.  Această  lucrare  se  face  obligatoriu  cu  consultarea specialiştilor.

Folosirea exclusivă a erbicidelor duce la înmulţirea speciilor perene de buruieni mai rezistente la erbicide (pir, talpa gâştii şi volbură). De asemenea, erbicidele selective contribuie în mare măsură la schimbarea compoziţiei floristice a buruienilor. Cele sensibile sunt distruse foarte repede, lăsând loc liber celor rezistente.

Perioada optimă de aplicare a erbicidelor se stabileşte în funcţie de stadiul de dezvoltare a principalelor specii de buruieni din plantaţii. Erbicidele se pot aplica preemergent toamna sau primăvara devreme, pentru a împiedica germinaţia seminţelor şi postemergent în stadiul de vegetaţie, acestea fiind absorbite de plante prin frunze.

Buruienile perene se combat în tot timpul anului pe vetre, cele mai bune rezultate obţinându-se înainte de înflorire sau când au 10-15 cm înălţime.

La aplicarea erbicidelor în plantaţiile pomicole se vor respecta următoarele reguli:

-     prepararea (soluţiei) suspensiei de erbicide se face numai cu apă perfect limpede şi

lipsită de orice impurităţi, pentru a nu se înfunda duzele instalaţiei;

-     la prepararea erbicidelor nu se vor folosi vase din lemn, prepararea soluţiilor se va face

cât mai departe de sursele de apă (fântâni, canale, ape curgătoare);

-     după terminarea lucrării vasele cât şi toată aparatura folosită se spală cu apă curată, în

amestec cu sodă şi se clătesc repetat cu apă curată. Ambalajele goale rămase se distrug. Soluţiile rămase cât şi apa provenită de la spălarea vaselor şi pompelor se varsă în gropi anumite, adânci, departe de fântâni, ape curgătoare, canale;

-     erbicidarea se va efectua numai pe timp liniştit, fără vânt.

Cercetările efectuate în domeniu cât şi practica de producţie au arătat că dintre speciile
pomicole cultivate, seminţoasele, şi în special mărul, suportă cel mai bine erbicidarea. În
aceste plantaţii pot fi folosite cu succes atât erbicidele sistemice, cât şi cele de contact sau
totale.

Erbicidele recomandate si autorizate pentru a fi folosite in plantatiile de pomi

Denumirea erbicidelor sau              Substanta  activa               Doza recomandata

amestecurilor de erbicide                             %                            kg/ha efectiv

Gramoxone                                Paraquant 20%                             4

Roundup                                     Glyphosate 36%                         6-10

Devrinol                                      Napromid 50%                            6-8 

                                                  Simazin (simadon)                        4-5

                                                  Caragard (caradon)                      4-5

Stabilirea polenizatorilor

Intâlnim deseori în livada de langă casă sau în

plantatţile cu scop comercial, pomi care deşi au beneficiat

de cele mai bune condiţii climatice, agrotehnice, îngrijiţi cu

multă migală şi măiestrie de bunul gospodar, au înflorit dar

nu au legat fructe. Aceşti pomi care sunt din anumite specii

şi soiuri au nevoie să se polenizeze cu polen străin (fiind

autosterile), de la alte soiuri pentru ca fructele lor să lege.

Un factor deosebit de important pentru asigurarea unor recolte mari şi de calitate, care trebuie avut în vedere chiar de la înfiinţarea livezii, este distribuirea soiurilor în livadă, pentru a asigura polenizarea reciprocă.

Toate soiurile de măr sunt autosterile, adică nu leagă fructe prin polenizare cu polenul propriu. Ele au nevoie de polen de la un alt soi. Prin cercetări s-a stabilit care este cel mai bun polenizator pentru fiecare soi şi care este

efectul polenizării cu unul sau altul dintre polenizatori. Lista cu principalii polenizatori va fi prezentata la fiecare specie pomicolă în următoarele capitole.

Pentru asigurarea unui efect maxim al polenizării dintre soiuri, trebuie respectate câteva reguli şi anume: - soiurile să prezinte compatibilitate la polenizare ;

- soiurile să aibă aceeasi perioadă de înflorire;

- distanţa dintre soiul de bază şi soiul polenizator să nu fie prea mare;

- polenizarea se face cu ajutorul albinelor şi al vântului

(nuc, alun, castan);

- pentru o bună polenizare sunt necesare minimum două familii de albine la hectar;

- pentru protejarea albinelor în perioada înfloritului, se recomandă să nu se efectueze stropiri
cu insecticide, iar dacă acestea se execută, se vor folosi insecticidele care nu omoară
albinele;

- aşezarea stupilor în livada pentru polenizare, se va face în imediata apropiere a livezii sau chiar in mijlocul acesteia şi neapărat la începutul înfloritului;

2. Plantarea pomilor

2.1. Epoca de plantare

Cele mai bune rezultate dau plantările de toamnă, începând cu 15 octombrie şi până la

venirea primului îngheţ, deoarece până în primăvară rădăcinile pomilor realizează un contact

strâns cu pământul, rănile se calusează, uneori emit chiar rădăcini noi, iar în groapă se

acumulează umiditate care se păstrează şi în perioadele mai secetoase din timpul primăverii.

Pomii pornesc în vegetaţie cu 10-15 zile mai devreme decât cei plantaţi primăvara şi

realizează creşteri mai mari cu 20-30%. În situaţia în care plantarea nu s-a făcut în toamnă,

aceasta se realizează primăvara cât mai devreme posibil, imediat după dezgheţarea şi

zvântarea solului, înainte de pornirea pomilor în vegetaţie, când solul are umiditate ridicată.

Plantările de primăvară executate cu întârziere pot să compromită plantaţia şi să întârzie intrarea pe rod a pomilor. Se mai pot planta pomi şi în „ferestrele iernii”, cu condiţia ca temperaturile din timpul plantării să nu scadă sub 0 °C.

2.2. Executarea gropilor

Săpatul gropilor. In teren desfundat gropile se fac cu putţn timp înainte de plantare, sau în

ziua plantării, pentru a nu se pierde umezeala acumulată în sol, cu dimensiunile de 50 / 50 /

60 cm, în cazul plantaţiilor intensive şi superintensive, iar la cele clasice de 80/80/60cm.

Pe terenurile nedesfundate dimensiunile gropilor trebuie să fie de 80 / 80 cm şi adânci de

70 cm şi se efectuează cu 2-3 luni înainte de plantare. După săparea gropilor se trage 2/3 din

pământ în groapa de plantare după ce în prealabil s-a adăugat gunoiul de grajd bine

fermentat. În teren desfundat, gropile se fac înainte de plantare sau chiar în ziua plantării,

pentru a nu se pierde umezeala acumulată în sol, cu dimensiunile reduse în aşa fel încât să

încapă cât mai bine sistemul radicular. În cazul arbuştilor fructiferi gropile cu dimensiuni de

40/40/30 cm.

Gropile se execută manual cu hârleţul, sau mecanic cu burghiul. Pământul rezultat la săparea manuală a gropilor în teren nedesfundat se separă, urmând ca umplerea gropilor, la plantare, în zona rădăcinilor pomilor, să se facă cu pământul cel mai fertil.

2.3. Pregătirea materialului săditor

Materialul săditor se procură de la pepinierele pomicole şi până la plantarea acestora se stratifică în şanţuri adânci de 50-60 cm. Scoaterea de la stratificare, repartizarea în teren şi plantarea trebuie să se realizeze cât mai operativ pe măsura plantării pentru a evita deshidratarea. Trebuie multă atenţie la transportul, manipularea şi plantarea pomilor, pentru a nu vătăma mugurii, în special din zona de proiecţie a coroanei (50 - 80 cm).

Materialul săditor admis la plantare este cel certificat (eticheta albastră) sau cel C.A.C.

(eticheta galbenă). Orice altfel de material săditor folosit la plantare rămâne în

responsabilitatea celui care îl foloseşte. Un astfel de material săditor este bine să fie evitat la

plantare.

La plantare rădăcinile pomilor se fasonează prin scurtare, eliminarea celor rupte, rănite şi

mucegăite. Rădăcinile principale se lasă cât mai lungi, rădăcinile secundare se scurtează cu

cca 1/3 din lungime iar cele subţiri la 1-2 cm sau rămân intacte. Tăierile se execută

perpendicular pe axul rădăcinilor pentru a provoca răni cât mai mici.

După fasonare, pomii se mocirlesc cu un amestec de apă, pământ galben şi balegă proaspătă de vită (3 părţi pământ, 2 părţi balegă de vită şi apă până se obţine o pastă de consistenţa smântânii). Mocirlirea asigură o mai bună aderenţă a particulelor de pământ în jurul rădăcinilor pentru a menţine o umiditate mai ridicată în zona rădăcinilor. Până la plantare materialul saditor se stratifica in santuri cu adancimea de 50-60 cm, unde se asigură condiţii pentru menţinerea în stare normală fiziologică (fără deshidratare).

2.4 Tehnica de plantare

Pomii trebuie plantaţi cu punctul de altoire la nivelul solului, asezându-se pe un muşuroi

de pământ, făcut în mijlocul gropii de plantare. Plantatul pomilor se face de către o echipă

formată de obicei, din două persoane. Una fixează şi ţine pomul în poziţie verticală în mijlocul

gropii de plantare şi la adâncimea corespunzătoare iar cealaltă trage pământ provenit din

stratul fertil al solului, bine marunţit şi reavăn în jurul rădăcinilor. Se scutură uşor pomul, ca

pământul să patrundă printre rădăcini, astfel încât să nu existe spaţii goale. După ce s-au

Pe timp secetos, în special primăvara, pomii
plantaţi se udă cu 15-20 litri de apă.

In final, se face un muşuroi pe suprafaţa gropii de
plantare, cu restul pământului râmas, fără a se
mai tasa. Proiectarea coroanei pomilor. Pomii sub
60-70 cm de la
respectiv la 80 cm în cazul forma de vargă se scurtează la

coroanelor globuloase,
utilizate în sistemul semiintensiv. Scurtarea
nivelul solului în cazul plantaţiilor intensive,
pomilor este bine să se execute primavara,
inclusiv la pomii plantaţi toamna.