MARUL

                            PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

                            Specii spontane, soiuri, portaltoi
      Fondul biologic al speciei sintetice M. domestica Borkh este extrem de bogat
şi heterogen, fiind alcătuit din peste 10 000 de soiuri, cărora li se adaugă altele
(câte 150—200 pe an — Le Lezec, 1990) nou create în zilele noastre, precum şi
de un extrem de mare număr de portaltoi. Aceasta se datorează faptului că la
formarea actualelor soiuri au participat numeroase specii spontane existente în
spaţiul Euro-Asiatic, considerat „leagăn de origine" al speciei cultivate.
     Specii spontane. Indiscutabil, principala specie spontană ce a contribuit la
formarea multor soiuri este M. silvestris (L.) Mill. — mărul pădureţ. În ţara
noastră el este situat aproximativ în centrul vastei sale arii de răspândire, care
cuprinde : Europa (fără Peninsula Iberică şi fără partea septentrională, deoarece
mărul spontan nu depăşeşte paralela 63°), Asia Mică, Sudul fostei U.R.S.S.,
Transcaucazia, Sudul şi Estul Mării Caspice. În acest areal, mărul pădureţ există
într-o mare diversitate de tipuri care se deosebesc după forma coroanei, forma,
dimensiunile, coloritul şi epoca de coacere a fructelor, precum şi în privinţa
gustului. Ca trăsături comune tuturor formelor spontane, literatura subliniază
vigoarea mare de creştere, intrarea relativ târzie pe rod şi rezistenţa lor la ger.
Aceste însuşiri ale speciei M. silvestris se regăsesc la numeroase soiuri pe care lea
generat direct sau la a căror formare a participat alături de alte specii, soiuri care
alcătuiesc grupele : calvilelor; rambourelor şi a merelor trandafirii. Fructele
soiurilor din prima grupă au 5 coaste înguste, marcate pe toată lungimea fructului,
au pulpa fină şi cu aromă puternică de fragi sau zmeură. Ca exemple : „Calvil alb
de iarnă", „Gravenstein", „Calvil roşu" de toamnă şi de iarnă. Rambourele au
coaste largi şi pulpă nearomată, motiv pentru care sunt folosite mai mult în
industrie. Merele trandafirii au coaste înguste dar sunt marcate numai în
apropierea cavităţii caliceale (opus codiţei), iar pulpa lor are o puternică aromă de
trandafir. Acestei grupe îi aparţin : „Astrahan" alb şi roşu „Roz de Virginia",
„Napoleon" „Wagener premiat" ş.a.
     O altă specie spontană care a participat la formarea unora dintre actualele
soiuri este mărul pitic Malus pumilla Mill. Arealul acestuia se suprapune cu cel al
mărului pădureţ, începând din sud-estul Europei şi până în estul Mării Caspice,
depăşindu-1 apoi mult spre centrul Asiei până pe dealurile ce însoţesc masivele
muntoase Tian-Şan şi Altai. Este o specie de vigoare mai scăzută şi cu
neuniformitate mai accentuată decât a mărului pădureţ. Aceasta a făcut pe mulţi
botanişti să identifice nişte varietăţi în cadrul speciei (var. praecox, var.
paradisiaca şi altele), iar pe alţii să le considere chiar specii independente.
M. pumilla var. praecox Pall (dusenul) are vigoare mijlocie, creşte ca
arbustoid, se înmulţeşte vegetativ, începe să rodească timpuriu la 3— 4 ani, dând
fructe dulci şi fade ce se coc timpuriu.
M. pumilla var. paradisiaca Medik. (paradisul) are vigoare redusă, creşte ca
arbust, se înmulţeşte vegetativ, este sensibil la ger şi la secetă, începe să rodească
foarte timpuriu (2—3 ani). Fructele lui sunt mici, lung pedunculate şi se coc
toamna târziu.
     Specia M. pumilla, reprezentată prin cele două varietăţi, este mai pretenţioasă
faţă de căldură decât M. silvestris şi este sensibilă la seceta din sol şi din
atmosferă (mai ales paradisul). Se consideră că această specie a participat la
formarea multor soiuri alături de mărul pădureţ : „Astrahan alb", „Calvil alb de
vară", „Ananas", „Clar alb", „Galben nobil" etc.
     Mărul siberian Malus baccata Borkh este a treia specie spontană cu rol de
genitoare a unor soiuri cultivate. Aria ei asiatică de răspândire are două ramificaţii
spre apus : cea nordică ajunge la poalele Munţilor Altai, se suprapune parţial cu
arealul lui M. pumilla, apoi se extinde în Siberia ; ramificaţia sudică porneşte de la
poalele Munţilor Himalaia, se uneşte cu ramura nordică, cuprinzând apoi China,
Peninsula Coreea şi Arhipelagul Nipon. Ca şi în cazul speciilor anterioare, la
mărul siberian au fost identificate varietăţi adaptate unor condiţii specifice de
viaţă: var. sibirica, var. manchurica şi var. himalaica (N. Con- stantinescu,
1957).
     Mărul siberian este foarte productiv, foarte rezistent la ger (—40°C), dar
suferă de secetă în verile calde. A dat în cultură multe soiuri răspândite în Siberia,
denumite „global" — „mere crabe", caracterizate printr-o mare rezistenţă la ger.
Acestea au fructe mici sau mijlocii, cu caliciul caduc formate pe lăstari de 7—10
cm. Fructele sunt acre, astringente, se „mălăeţesc" repede şi rămân bine prinse în
pom până primăvara.
     Mărul chinezesc Malus prunifolia (Wild) Borkh are, de asemenea, contribuţie
însemnată la formarea unor soiuri cultivate ; nu a fost găsit în stare spontană, din
care cauză unii specialişti nici nu-1 consideră specie independentă. Are caractere
intermediare între mărul pitic şi cel siberian şi apropiate de mărul cultivat. Este
răspândit pe tot continentul Asiei de unde s-a extins până dincoace de Munţii Urali
în centrul şi nordul, C.I.S.
Se pare că aici a fost adus de Ermak, cuceritorul Siberiei, care 1-a găsit în
grădinile regelui Kucium al Siberiei (N. Constantines cu, 1957).
Este rezistent la ger, destul de rezistent la secetă şi are fructe relativ mici,
variate ca formă şi cu gust în general bun. În cultură este reprezentat de soiurile
Kitaica.
     Între apusul Europei şi Extremul Orient mai există şi alte specii spontane
importante ale genului Malus, dar ocupă arii ceva mai restrânse. Astfel, mărul
oriental Malus orientalis Uglitz creşte spontan în Crimeea, Caucaz şi Asia
Centrală. Caractere şi însuşiri ale mărului oriental, combinate cu ale mărului
pădureţ, se regăsesc la soiurile „Renet ananas" şi „Rozmarin alb", în timp ce
soiurile „Aport" şi „Renet de Orleans" reunesc particularităţi provenite de la trei
specii : mărul pădureţ, mărul oriental şi mărul siberian.
Mărul lui Silver s, M. silversii Lab., care formează păduri întregi în Asia
Centrală, partea vestică a Munţilor Tian-Şan şi în alte regiuni, a participat la
formarea soiurilor : „Borovinka", „Renet Baumann" si „Wealthy".
Existenţa acestor 6 specii în spaţiul geografic amintit, precum şi regăsirea la
soiurile prezente în cultură a caracteristicilor lor biologice, în cele mai variate,
uneori chiar bizare combinaţii, au determinat pe mulţi oameni de ştiinţă ca : De
Cando11e (1896), Vavilov (1903), Schiemann (1932) , Wilcox (1963) şi
Westwood (1978) să considere că originea geografică a mărului cultivat este
Euro-Asiatică şi că principalii strămoşi ai actualelor soiuri existente în cultură sunt
speciile enumerate mai înainte.
     Unele particularităţi biologice comune majorităţii speciilor ce aparţin genului
Malus, cum sunt numărul de cromozomi (2n=34) şi posibilitatea de polenizare şi
fecundare încrucişată, au făcut ca hibridările naturale între speciile ce trăiesc pe
acelaşi teritoriu să fie mult facilitate. Ca urmare, în zonele de suprapunere a
arealelor, între cele 6 specii principale precum şi între fiecare dintre ele luate în
parte şi alte specii din cele peste 30 ale genului Malus care mai vieţuiesc în
acelaşi spaţiu, au apărut multe forme intermediare. Numărul acestora culminează
în zonele de suprapunere a arealelor speciilor M. silvestris cu M. pumilla, precum
şi în Asia Centrală.
În regiunea Caucazului, în răsăritul Mării Caspice (Turcmenia) şi în nordvestul
Munţilor Himalaia există păduri întinse în care mărul este dominant, fiind
reprezentat printr-o mare diversitate de forme. Un argument de toponimie legat de
marea densitate a mărului în zonă este faptul că Alma-Ata, capitala Kasahstanului,
situată pe prelungirile nordice ale Munţilor Tian-Şan din Asia Centrală,
înseamnă „tatăl merilor".
Alte specii spontane ale genului Malus sunt folosite în prezent în lucrările de
ameliorare, atât la noi cât şi în alte ţări cultivatoare, pentru crearea de soiuri
rezistente la boli. Dintre acestea, enumerăm :
Malus ioensis (Wood) Britt — specie spontană nord-americană, folosită
pentru obţinerea soiurilor adaptate la condiţiile din regiunea nord- vestică a
preeriilor din America de Nord.
Mărul coronat, Malus coronaria (L) Mill., este o specie spontană tetraploidă
(2n=68 cromozomi), tot din America de Nord, cu fructe asemănătoare mărului
pădureţ de la noi, râspândit ca plantă ornamentală în toate parcurile din zona
temperată în atmosfera cărora degajă un puternic şi plăcut parfum în timpul
înfloririi. A fost folosit pentru obţinerea unor soiuri americane.
Mărul ornamental, Malus floribunda Sieb., este originar din Japonia. In prezent
constituie podoaba parcurilor din zonele temperate, florile extrem de abundente de
culoare roşie la început şi roz-pal înainte de scuturarea petalelor. Creşte ca arbust
sau arbustoid, are fructe mici şi o mare rezistenţă la rapăn — cea mai păgubitoare
dintre bolile care atacă frunzele, fructele şi lăstarii majorităţii soiurilor existente în
cultură. Din această cauză, în toate ţările, inclusiv în România, se desfăşoară o activitate
intensă pentru obţinerea de soiuri rezistente la rapăn prin încrucişarea
soiurilor existente cu mărul ornamental.
     Mărul japonez Malus zumi (Redh), specie hibridă de vigoare redusă cu fructe
mici, lung-pedunculate, este şi el mult utilizat în hibridări datorită rezistenţei la
boli, în special la făinarea mărului, cea de-a doua boală în ordinea descrescândă a
pagubelor provocate mărului. Tot în scopul creării de soiuri rezistente la boli, se
mai folosesc în lucrările de ameliorare: Malus Kaido, M. toringo, M. spectabilis.
Sortimentul de soiuri. Din cele peste 10 000 de soiuri care alcătuiesc specia
Malus domestica Borkh, în mod paradoxal, se cultivă pe suprafeţe mari un număr
foarte mic. Fenomenul este mai evident, in mod deosebit, în ţările mari
cultivatoare.
     Astfel, fosta U.R.S.S. — ţara cu cea mai mare producţie de mere de pe glob,
obţinea în 1987 peste 70% din recolta anuală de la nouă soiuri. Dintre acestea,
cinci soiuri („Antonovka", „Anis", „Clar alb", „Coricinoe polesatoe" şi ,,Osenie
polesatoe") au dat 50% din recoltă, iar următoarele patru: „Melba", „Borovinka",
„Pepin Safranâi" şi „Wealthy" au produs 2l% din total (Kama r a ş o va, citată de
Way, 1990).
     In S.U.A. — cel de al doilea mare producător de mere, sunt considerate
importante 15 soiuri, dar aproape 80% din recoltă este obţinută de la 5 soiuri :
grupul „Delicios roşu" (39%), „Delicios auriu" (17%), „Mc Intosh" (11%),
„Frumuseţea Romei" (6%) şi „Jonathan" (5%) (Way).
Urmează Franţa, deţinătoarea locului întâi la producţia europeană de mere,
unde din cele 6 soiuri înregistrate distinct recoltele au fost şi mai sunt dominate de
două : „Delicios auriu" şi mutantele lui (54,8%) şi grupul „Delicios roşu", tipurile
standard şi spur 12,9% (Way, 1990).
Din producţia de mere anuală a Italiei, care se situează imediat după Franţa în
ierarhia europeană, aproape 78% este obţinută din 3 soiuri : „Delicios auriu"
(41,9%), grupul „Delicios roşu" (25,8%) şi „Morgenduft" (10,2%) (Ellinger, citat
de Wa g n e r , 1985).
Din categoria ţărilor mari producătoare, mai amintim : Germania, unde
jumătate (51%) din producţie este dată de trei soiuri : „Delicios auriu" (20,1%),
„Cox's Orange Peppin" (16,4%) şi „Frumos de Boskoop" (14,5%) şi apoi circa o
cincime de alte 4 soiuri.
Concentrarea atenţiei cultivatorilor pe un număr restrâns de soiuri s-a produs şi
în ţări cu recolte sub 1 milion de tone anual, adică a acelora care nu intră în rândul
marilor producători. Japonia, de exemplu, recoltează 65% din producţia anuală de
la 2 soiuri : „Fuji" (38%) şi „Starking delicious" (27%) (Way, 1990). În Grecia,
76,1% din recoltă o dă grupul „Delicios roşu" ; în Belgia, peste 70% din recoltă se
obţine de la „Delicios auriu" (37,5%), „Frumos de Boskoop" (20,2%) şi
„Jonagold" (15,7%) ; în Olanda, peste 60% se recoltează de la „Delicios auriu"
(24,9%), „Frumos de Boskoop" (21,1%) şi „Cox's orange" (16,7%), iar în Anglia
peste 57% din recoltă este asigurată de „Cox's orange" (St. Wa g n e r , 1985).
O privire asupra acestor aspecte în principalele zone de cultură a mărului de pe
glob (tab. 15.1) care asigură, practic, jumătate din producţia mondială de mere,
permite ajungerea la concluzii valabile pe întreg globul.
Orânduind după pondere numai soiurile care au fost înregistrate cu minimum
100 000 t anual în aceste zone, rezultă că recordul absolut revine soiului „Delicios
auriu" (cu peste 3 500 000 t, ceea ce îl detaşează la mare distanţă cu peste 1 200
000 t de grupa „Delicios roşu").
Locul doi revine grupului „Delicios roşu", care deţine primatul în S.U.A. şi
Grecia.
     Pe locul al treilea, după aprecierea noastră, trebuie aşezate alături soiul
„Antonovka", specific iernilor aspre din fosta U.R.S.S. şi „Cox's orange peppin",
specific Angliei şi răspândit în vestul Europei. Acesta din urmă, în afară de
calităţile gustative mult apreciate, beneficiază şi de o rezistenţă medie la rapăn.
Locul al patrulea revine soiului „Frumuseţea Romei", cultivat mai ales în S.U.A. şi
vestul Europei. În funcţie de producţiile apropiate, locul al V-lea este ocupat de
patru soiuri : „Jonathan", „Frumos de Boskoop", „Granny Smith" şi „Fuji".
Din tabel mai rezultă că aproape 27% din producţia mondială de mere este
asigurată de cele 12 soiuri care trebuie considerate, pe drept cuvânt, cele mai
importante din punct de vedere economic.
În legătură cu sortimentul soiurilor de măr care, este în continuă creştere, mai
subliniem două aspecte.
Primul se referă la orientarea către crearea de soiuri rezistente la principalele
boli: rapăn (Endostigme inaequalis (Cooke) Syd.) şi făinare (Podosphaera
leucotricha (Ell et Ev) Salm). Începând din deceniul al 4-lea al secolului nostru, în
S.U.A. au fost depuse eforturi pentru obţinerea unor soiuri cu rezistenţă la rapăn.
Ca rezultat, în 1970 a fost omologat soiul „Prima", care deţine prioritatea absolută
în domeniu, urmat de „Priscilla" în 1972. Canada şi Franţa au omologat în 1974
soiurile rezistente la rapăn „Mcfree" şi, respectiv, „Priam", după care, până în
1987, numărul soiurilor din această categorie a ajuns la 9 în S.U.A., 9 în Canada,
câte două în Anglia şi Franţa şi 6 în România. Tabelul 15.1
De subliniat că ţara noastră ocupă în acest domeniu locul al 3-lea pe glob,
după S.U.A. şi Canada, ca număr de soiuri rezistente create şi locul al 4-lea pe glob
după S.U.A., Canada şi Franţa, ca dată a omologării primului soi cu aceste
caracteristici.
     În prezent, soiurile nou create cunoscute sânt în jurul a 30 ; ele câştigă teren în
producţie, iar cercetările continuă nu numai în ţările enumerate mai înainte ci şi în
alte ţări cultivatoare : Italia, Germania, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria etc.
Cele mai complexe programe întreprinse în domeniul rezistenţei la boli şi
dăunători se desfăşoară, însă, în Franţa.
Cea de-a doua orientare în activitatea de creare de noi soiuri, pe care o
amintim, este legată de tendinţa mondială de extindere a culturilor superintensive
de măr. În acest scop se urmăreşte crearea de noi soiuri care să poată fi cultivate în
livezi de foarte mare densitate. În această direcţie este de semnalat că, în Canada
(Columbia britanică), la începutul deceniului 60—70, a fost descoperită mutaţia
naturală a soiului „Mc Intosh", care a devenit actualul soi „Wijcik”. Acesta are
internoduri foarte scurte şi este lipsit total de ramificaţii de schelet sau formează
ramificaţii laterale extrem de puţine şi scurte. Mugurii de rod se formează în
principal pe „ţepuşe" inserate pe unica tijă, cu excepţia cazurilor când aceasta este
deteriorată accidental sau tăiată. Se pare că mugurele terminal manifestă o
dominanţă apicală deosebită. An de an tija se prelungeşte vertical printr-un scurt
lăstar, fără a forma alte ramificaţii de schelet. Ca urmare, soiul Wijcik formează în
mod natural cordoane verticale, devenind primul soi de măr columnar. El are
diametrul atât de mic, încât pomii se pot planta la mai puţin de 1 ×1 m. Începând
cu deceniul şapte, Staţiunea East Mailling a iniţiat un program de producere a unor
soiuri comerciale colonare prin hibridarea soiului „Wijcik" cu soiuri cu creştere
normală. În aceste hibridări jumătate din descendenţi moştenesc, mai mult sau mai
puţin, modul de vegetaţie columnar. Rezultatele unor încrucişări făcute în 1976 au
fost comercializate în 1989 sub numele Walz („Wijcik x Golden delicious"), Polka
(„Golden Delicious x Wijcik") şi Bolero („Wijcik x Greenleeves"), toate trei având
creşterea columnară caracteristică soiului „Wijcik".
Principalele soiuri cultivate sunt prezentate în tabelul 15.2.
Portaltoii mărului. Fondul biologic al speciei Malus domestica Borkh. mai
cuprinde şi un număr impresionant de portaltoi care depăşeşte totalul portaltoilor
tuturor celorlalte specii luate împreună. În secolul trecut erau folosiţi ca portaltoi
generativi mărul sălbatic (M. silvestris) şi mărul franc (obţinut din seminţele unor
soiuri cultivate), iar ca portaltoi vegetativi de vigoare mai scăzută dusenul (M.
pumilla-praecox) şi paradisul (M. pumilla-paradissiaca). Întrucât sub cele două
denumiri „dusen" şi „paradis" existau foarte variate forme (în 1870 R i v e r s
citează 14 tipuri numai de „paradis"), la începutul acestui secol şi ulterior au fost
făcute studii în primul rând în Anglia, apoi în Olanda, foste U.R.S.S., Polonia,
S.U.A., Canada etc., căutându-se în mod special tipuri care să imprime o vigoare
mai redusă şi o bună adaptare la condiţiile climatice din zona de amplasare a
cercetărilor. Rezultatul acestor cercetări este obţinerea mai multor serii de portaltoi
vegetativi, prima şi cea mai cunoscută fiind East Malling (E. M. I-XVI).
Activitatea de cercetare a început în 1917 la staţiunea East Malling (Anglia) şi
a urmărit, mai ales, obţinerea de portaltoi rezistenţi la păduchele lânos.
A urmat, în 1930, seria Merton Immune (M. I. 778—793) şi apoi, în 1952,
seria Merton Malling (M.M. 101—115). În paralel, în fosta U.R.S.S. a fost creată
seria Budagowschi (Bud. 9, Bud. 490 şi Bud. 491); în Polonia, la Skiernevice,
după 1954, seria Polschi (P. 1—22), iar în Suedia, seria Alnarp, toate cu aptitudini
de rezistenţă la geruri.
În ultimele decenii, peste Oceanul Atlantic s-au obţinut numeroşi portaltoi
vegetativi pentru măr, şi anume, în S.U.A., în 1953, seria Cornell-Geneva (CG 60,
80, 44), în 1959 seria Michigan Apple Clone (MAC 1—46), iar în Canada,
începând din 1967 seria Ottawa (O. 1—14). Tabelul15.2. Tabelul15.3
Este demn de amintit că, relativ recent, ca urmare a studiilor privind
„eliberarea de virusuri" a portaltoilor prin tratament termic din seria East Malling,
au fost obţinute noi clone. Pentru cele libere de principalele virusuri (lemn de
cauciuc, mozaicul mărului, crăpătura în stea) s-a adăugat la denumire sufixul „A"
(ex. : M. 9—A). În general, clonele cu sufixul A produc pomi de aceeaşi vigoare ca
şi portaltoii nedevirozaţi din categoria respectivă. O altă serie complet liberă de
virusuri obţinute prin eforturile comune ale staţiunilor East Malling şi Long
Ashton poartă sufixul „EMLA" (ex.: M-9-EMLA) şi au fost lansaţi în 1969—1970.
În privinţa vigorii purtătorii sufixului EMLA sunt ceva mai viguroşi decât clonele
din care au provenit, cea mai mare modificare înregistrându-se la M—9—EMLA,
care este mai viguros cu 50% decât M—9.
Din literatura de specialitate rezultă că toţi aceşti portaltoi manifestă o bună
compatibilitate cu toate soiurile, existând doar rare semnalări de compatibilitate
redusă. Ex. : soiul „Delicios auriu" formează o hipertrofie la locul de altoire pe M
—9, fără ca aceasta să impieteze asupra duratei de viaţă sau a recoltelor.

Principalii portaltoi ai mărului şi caracteristicile lor sunt cuprinse în tabelul
15.3.